Dacă mă căsătoresc cu el, îi scria ea prietenei ei, un lucru foarte îmbucurător va fi că în calitate de soție a unui american, primesc permis de ședere permanentă, deci am să pot să rămân în America, ceea ce mie, după tot ce ți-am relatat, ți-ai dat seama că îmi deschide perspective deosebit de favorabile.

Deci asta a fost explicația faptului că ea nu s-a întors, se gândi Lettke. Rafinată muiere.

În mesajele ulterioare ea a descris prima întâlnire cu părinții lui Paul, care trăiau în însorita Californie și care nu au avut nimic împotriva unei nurori nemțoaice, apoi a zugrăvit pregătirile pentru căsătorie. A explicat ce documente îi trebuiau și ce relații s-au pus în mișcare pentru ca părinții ei să poată veni în America pentru ceremonia căsătoriei, părinți care nu păreau entuziasmați că își pierdeau fiica pentru un bărbat din altă țară.

Nunta a fost o festivitate furtunoasă, după care Vera îi scria prietenei: Așadar de acum sunt Mrs. Paul Miller. Cu alte cuvinte, vechea Vera Schneider a dispărut de pe fața pământului.

Lettke se rezemă de speteaza scaunului, își întinse brațele mai să-i sară din umeri pentru a se destinde și gândi: Asta să o crezi tu. Eu totuși te-am găsit.

•••

Helene rămase cu ochii pironiți pe telefon, în vreme ce prin minte îi alergau tot felul de gânduri. Fusese descoperită? Era târziu și ea trăsese draperiile de camuflaj la ferestre, deși afară era ceață. Nimeni nu putea să știe că rămăsese peste program.

Dar pentru că telefonul continua să sune, ridică în cele din urmă receptorul.

Era Lettke, care părea indispus.

— Tocmai m-a sunat Adamek. Voia să știe dacă avem un rezultat.

Helene era ușurată și revoltată în același timp.

— Nu merge atât de repede! Este complicat! ripostă ea.

— Exact asta i-am spus și eu. Pentru cazul în care vă va suna și pe dumneavoastră, asta este părerea noastră. Și oficial noi am elaborat planul împreună.

— Bineînțeles, spuse Helene.

— Eu lucrez acum la altceva, care nu poate aștepta. Își drese glasul și adăugă: De fapt, care este situația?

Helene ezită.

— Cum v-am spus, este complicat. Mai am de lucru.

— Înțeleg. Bine, poate că luni vom putea examina amândoi până unde ați ajuns.

— Da, bine.

După încheierea discuției, Helene constată că era leoarcă de transpirație. Nu făcea față la o asemenea situație.

La puțin timp sună însuși Adamek, vrând să afle cât progresase și când estima că va avea un rezultat. Ea îi spuse că la asta lucra, că primise de la Lettke un plan de acțiune, pe care îl urma.

— Înțeleg, înțeleg, spuse Adamek, se gândi puțin, apoi continuă: Indiferent cât faceți astăzi, ați putea să îmi trimiteți? Aș vrea ca la final de săptămână să mă mai gândesc la acest subiect.

Printr-o bizară coincidență, aceste cuvinte declanșară în mintea Helenei ideea pe jumătate conștientă a unui plan smintit.

— Desigur, răspunse ea hotărâtă, am să mai rămân puțin astăzi.

— Este în regulă. Mâine-dimineață îmi citesc poșta electronică de acasă. Mulțumesc.

Șeful avea și acasă un computer legat la agenție printr-o conexiune sigură.

Helene puse receptorul în furcă, respiră adânc de mai multe ori și deschise notesul. Cu ochii minții vedea clar ce avea de făcut, dar și mai bine era să își aștearnă gândurile întâi pe hârtie.

Planul era să facă ceea ce făcuse pentru Otto pentru toți cei care cumpăraseră aproape în același timp o scară pentru pod și o toaletă de camping. Firește, cu excepția celor care deja fuseseră identificați ca ilegaliști.

Era un plan de amploare, imposibil de realizat într-o singură seară. La început trebuia să stabilească numărul acestor cazuri; apoi pentru fiecare caz trebuia găsit un partener de schimb potrivit și în final trebuia realizat schimbul.

Avea avantajul că tabelele bancare se aflau în cel mai rapid depozit de date și în plus erau indexate și optimizate pentru a fi accesate imediat: deoarece de operațiunile de plată depindea în cele din urmă toată economia, era justificat să fie depuse toate eforturile.

Altfel spus, evaluările merseră rapid, mai rapid decât se așteptase. De fapt, totul s-a desfășurat mai repede decât crezuse. Helene avea impresia că din când în când degetele îi lucrau independent și că de ele avea nevoie doar la conceperea programelor, copierea și adaptarea modelelor, testarea apelurilor și la introducerea testelor de securitate. Lucra cu frenezie, ca și cum ar naviga în aval pe un râu mare, de nestăvilit, purtată de curenți peste vârtejuri și obstacole. Fără ezitări, fără rătăciri, fără dubii. Totul se petrecea ca și cum în încăpere nu mai era nimeni.

A terminat. Programul era gata de aplicare.

Era cascada spre care gonea ea. Al cărei vuiet îl auzea. Ori era vuietul din urechi al propriului sânge? În orice caz, un punct dincolo de care nu mai putea să vadă.

Helene își ridică ochii de pe monitor. Se uită la ceas și se sperie când văzu cât de târziu era. Privi din nou monitorul, programul pregătit să facă să dispară pentru totdeauna toate legăturile dintre toaletele de camping și scările extensibile pentru pod și simți cum o cuprinde panica. Un program care rula tabelele complete ale tuturor plăților făcute de la suprimarea operațiunilor cu bani lichizi în întregul Reich, care va modifica aceste tabele – dacă era ceva greșit, nu mai rămânea niciun cuvânt din ele. Dacă îi scăpase fie și o mică greșeală, dacă pusese greșit o singură virgulă, toată economia germană va fi redusă la tăcere în acel moment. Iar ea nu va ajunge într-un lagăr, ci va fi condamnată la moarte pentru sabotaj și probabil nu va mai apuca sfârșitul săptămânii.

Toate acestea îi trecură prin cap, apoi trase aer în piept și porni programul.

Auzea în liniștea nocturnă ticăitul depozitelor de date din cea mai îndepărtată sală? Așa i se părea. Începu iar să respire, după care mai dură o jumătate de oră până să se sfârșească.

Brusc degetele i se muiară, aproape că tremurau. Mai rulă o dată evaluarea pentru Weimar: nimic. Apoi pentru Berlin: mai