Cărți «Scurtă istorie a revoluției ruse descarca online gratis cărți de top .Pdf 📖». Rezumatul cărții:
Majoritatea aşa-zişilor tovarăşi de drum se încadrau probabil în categoria „naivilor”. Credeau ceea ce li se spunea despre experimentul comunist, pentru că doreau cu disperare să vadă o lume eliberată de război şi nevoi. Capitalismul îi dezgusta fiindcă tolera existenţa sărăciei în mijlocul opulenţei şi fiindcă părea condamnat, din cauza contradicţiilor lui interne, să conducă în mod inevitabil la război. Esteţii, revoltaţi de vulgaritatea culturii de masă, erau încântaţi de efortul comuniştilor de a deschide poporului drumul spre cultura „înaltă”. Ei considerau că omul şi societatea pot fi conduşi la perfecţiune. Lumea din jurul lor fiind însă atât de departe de această perfecţiune, erau dispuşi să ia idealurile comuniste drept realitate şi învăţau treptat să închidă ochii în faţa a tot ceea ce contrazicea aspiraţiile lor. Koestler povesteşte cum, trăind în Rusia anilor ’30, într-o epocă de foamete şi de aneantizare a drepturilor omului, căpătase reflexul de a filtra mental tot ceea ce vedea şi de a considera realitatea sovietică drept irealitate – „o membrană tremurătoare care despărţea viitorul de trecut”. Acest „filtru mental… îmi îngăduia să atribui tot ceea ce mă şoca «moştenirii trecutului» şi să văd în tot ceea mă încânta «semnele lumii viitoare»”. O minte astfel condiţionată se putea obişnui cu aproape orice.
Exemplul clasic al tovarăşului de drum idealist este John Reed. Fiul unor părinţi bogaţi, absolvent al Universităţii Harvard, Reed a făcut în 1917 o călătorie în Rusia, fără a avea nici cea mai mică idee despre realităţile de acolo, despre limba ţării sau despre socialism. Martor al evenimentelor din octombrie 1917, americanul avea să relateze lovitura de stat bolşevică în cartea Zece zile cure au zguduit lumea, apărută în 1919 şi prefaţată de însuşi Lenin. Fiind concepută sub forma unui scenariu de film, în care bolşevicii jucau rolul „băieţilor buni”, iar adversarii lor pe acela al „răilor”, cartea lui Reed a fost receptată ca o mărturie autentică, deşi nu depăşea nivelul unui manifest propagandistic scris de un american aflat în căutare de emoţii romantice. Reed avea să devină ulterior membru al Cominternului, pe care l-a părăsit însă repede, deziluzionat de practicile lui autoritare.{47}
Ne-am putea imagina că adversitatea declarată a regimului comunist faţă de capitalism, ca şi lipsa lui de respect pentru proprietatea privată făceau din comunitatea de afaceri occidentală duşmanul de moarte al Rusiei Sovietice. În realitate, mulţi dintre capitaliştii înfăţişaţi în afişele propagandei sovietice ca nişte burtoşi cu jobene manifestau faţă de regimul de la Moscova o atitudine cel puţin prietenoasă. Nicio altă categorie socială nu promova cooperarea cu Rusia Sovietică cu mai multă asiduitate şi eficienţă decât o făceau oamenii de afaceri americani şi europeni. Primele misiuni comerciale sovietice sosite în Vest în vara anului 1920, cu obiectivul de a obţine credite şi echipamente, au fost întâmpinate de marii afacerişti cu braţele deschise. Cercurile de afaceri considerau că Rusia – privită de unii ca cea mai mare piaţă de desfacere „neexplorată” din lume – le putea oferi perspective comerciale şi investiţionale nelimitate. Optimismul legat de viitorul experimentului comunist a atins cote maxime la începutul lui 1921, odată cu lansarea de către Moscova a Noii Politici Economice, care marca o relativă deschidere spre iniţiativa privată şi părea să anunţe abandonarea metodelor comuniste.
Oamenii de afaceri occidentali, dornici să exploateze resursele naturale ruseşti şi să găsească un nou debuşeu pentru produsele lor, găseau mai multe argumente pentru a justifica reluarea relaţiilor comerciale cu un regim care încălcase, în Rusia şi în afara ei, toate normele unui comportament civilizat. Primul era că fiecare ţară are dreptul să se conducă aşa cum găseşte de cuviinţă. Sau, cum scria Bernard Baruch în 1920, „Ruşii au, după părerea mea, dreptul să aleagă cum să fie guvernaţi.” Argumentul este perfect raţional, cu condiţia ca ruşii să fi avut într-adevăr dreptul să aleagă regimul care îi conducea.
Al doilea argument era că, în măsura în care este o lecţie de bun simţ şi o lovitură dată doctrinelor abstracte, comerţul reprezintă un factor de civilizaţie. Lloyd George motiva menţinerea relaţiilor comerciale cu Rusia cu argumentele următoare: „Am eşuat în încercarea de a readuce Rusia pe calea cea bună prin forţă. Cred că vom putea face acest lucru prin comerţ, care are darul de a trezi la realitate. Aritmetica elementară cu care operează schimburile economice va face rapid evidentă extravaganţa teoriilor comuniste.” Henry Ford, care reuşea să îmbine fanatismul anticomunist şi antisemit cu relaţii comerciale profitabile cu Uniunea Sovietică, era şi el convins de forţa de influenţare morală a pragmatismului economic. Cu cât comuniştii aveau să îşi dezvolte mai mult industria, cu atât mai raţional avea să devină comportamentul lor, fiindcă „în mecanică şi în morală raţiunea este una singură”.
O altă explicaţie a disponibilităţii oamenilor de afaceri de a avea raporturi normale cu Rusia Sovietică o constituia tendinţa lor de a considera teoriile comuniste simple mijloace propagandistice destinate maselor. Pur şi simplu, nu puteau crede că un om întreg la minte ar fi fost capabil să ia în serios idei de o asemenea extravaganţă. Prin urmare, comuniştii fie nu credeau în teoriile pe care le promovau – lucru care putea fi scos la iveală dacă li se ofereau tentaţii materiale –, fie credeau şi atunci aveau să piardă curând puterea, fiind înlocuiţi cu conducători mai realişti. În oricare dintre variante, nu era nimic rău în a-i pune la încercare.
* * *
Regimul sovietic încuraja aceste tendinţe nu numai pentru că avea o nevoie disperată de capitaluri occidentale, ci şi pentru că îşi făcuse calculul – care
