Printr-o propagandă sistematică, Moscova a reuşit să proiecteze în afară o imagine favorabilă a comunismului. Vom aborda în capitolul următor acţiunile de propagandă internă ale regimului sovietic, rezumându-ne deocamdată la câteva consideraţii asupra dimensiunii lor internaţionale. Prin anvergura şi intensitatea lor, aceste acţiuni au avut un caracter unic: Lenin făcea din propagandă o chestiune de maximă prioritate, convins că, împreună cu lipsa de unitate a adversarilor, propaganda era un factor esenţial pentru supravieţuirea regimului în cele mai dificile circumstanţe. Prima condiţie era însă exercitarea unui control absolut asupra tuturor surselor de informaţii.

Moscova a naţionalizat serviciile telegrafice, creând agenţia ROSTA (Agenţia Telegrafică Rusă), care în 1925 avea să fie rebotezată TASS. Agenţia deţinea monopolul ştirilor privitoare la Rusia Sovietică.

Într-o epocă în care presa reprezenta principala sursă de informaţii, calea cea mai sigură de a asigura o prezentare favorabilă a regimului sovietic în străinătate era acreditarea numai a acelor ziare şi ziarişti care dădeau dovadă de o atitudine cooperantă. Dat fiind că fiecare dintre marile ziare dorea să aibă un birou de presă la Moscova, majoritatea lor au respectat cerinţa de a trimite în Rusia corespondenţi cu orientare convenabilă. Ziariştii străini au învăţat rapid să minimalizeze, să selecteze sau, la nevoie, să treacă sub tăcere informaţiile defavorabile, să nu mai facă distincţie între intenţiile şi realităţile regimului şi să-i ia în derâdere pe criticii acestuia. Odată „adaptaţi”, ei ajungeau să se autocenzureze şi, mai devreme sau mai târziu, să se transforme în promotori ai propagandei sovietice. Înainte de a da drumul unei depeşe, corespondenţii de presă trebuiau să obţină aprobarea departamentului de presă al Comisariatului pentru Afaceri Externe. „Erau invitaţi”, îşi aminteşte scriitorul şi corespondentul englez Malcolm Muggeridge, „pentru a li se cenzura textele, aşa cum prezentau odinioară eseurile spre citire profesorilor de la Cambridge, urmărind neliniştiţi fiecare încruntare sau ezitare a funcţionarului sovietic şi aşteptând cu groază momentul în care creionul cobora pe hârtie ca să taie ceva.” Un cenzor a refuzat odată să-i permită lui Muggeridge să transmită o relatare, cu explicaţia: „Nu puteţi spune aşa ceva, pentru că e adevărat.”

Ziarele care nu intrau în joc – exemplul tipic era Times, de la Londra – nu primeau permisiunea de a trimite reporteri la Moscova. New York Times, în schimb, avea un corespondent extrem de „ascultător”, pe Walter Duranty, pe care stilul luxos de viaţă şi favorurile unei amante rusoaice l-au convins să devină apologetul regimului sovietic. Relatările lui, care au mers cu deformarea realităţilor ruseşti până la a nega foametea din Ucraina din anii 1932–1933, care a făcut milioane de victime, au contribuit la dezvoltarea în Statele Unite a unui curent de opinie favorabil Uniunii Sovietice a lui Stalin, ceea ce a creat condiţiile pentru restabilirea în 1933 a relaţiilor diplomatice dintre cele două ţări.

Moscova a influenţat opinia publică occidentală şi prin finanţarea unor ziare străine. Exemplul cel mai grăitor este cel al organului de presă al aripii radicale a Partidului Laburist, Daily Herald. La începutul anilor ’20, ziarul se afla într-o situaţie materială dificilă. Confruntat cu perspectiva falimentului, redactorul-şef, George Lansbury, a întreprins o călătorie la Moscova, în căutare de sprijin financiar. Obţinând subvenţiile pe care le dorea, Daily Herald a adoptat o poziţie prosovietică lipsită de orice echivoc, în cursul aceluiaşi an, Krasin şi Kamenev, aflaţi la Londra pentru a încheia un acord comercial cu Marea Britanie, i-au înmânat lui Lansbury pietre preţioase şi platină în valoare de 40.000 de lire sterline, plus suma lichidă de 35.000 de lire sterline. Neşansa lor a făcut ca Scotland Yard-ul să îi fi urmărit. Cazul a fost făcut public şi Kamenev a trebuit să părăsească Marea Britanie, iar Lansbury să înapoieze banii. Serviciile pe care le-a adus Moscovei nu l-au împiedicat pe Lansbury să fie ales în 1931 preşedinte al Partidului Laburist.

Prin mijloace de acest gen, adevărul despre Rusia Sovietică a fost din ce în ce mai mult ocultat, iar atmosfera a devenit favorabilă reluării cooperării economice şi normalizării relaţiilor diplomatice.

Problema datoriilor Rusiei reprezenta principalul obstacol în calea extinderii relaţiilor comerciale şi diplomatice. În ianuarie 1918, prin refuzul guvernului sovietic de a-şi asuma obligaţiile contractate de guvernele precedente, statele şi deţinătorii străini de bonuri de tezaur ruseşti au pierdut o sumă estimată la 6,59 miliarde de dolari – care, în termenii puterii de cumpărare, echivala în 1990 cu de zece ori cifra respectivă. Pe de altă parte, decretele de naţionalizare au adus pierderi considerabile proprietarilor şi acţionarilor străini ai întreprinderilor ruseşti. Numai investitorii francezi, de exemplu, au pierdut 2,8 miliarde de dolari.

Moscova, conştientă de dimensiunile problemei, nu avea nici voinţa, nici capacitatea de a o rezolva în mod satisfăcător, mulţumindu-se să fluture periodic în faţa creditorilor perspectiva iluzorie a rambursării datoriilor. Deşi îşi recunoştea „în principiu” obligaţiile, regimul sovietic punea nişte condiţii de natură să golească acest „principiu” de sens. Principala condiţie pusă Occidentului pentru a-şi putea recupera pierderile era să acorde Rusiei compensaţii pentru daunele provocate de pretinsa intervenţie străină din timpul războiului civil. Unul dintre rapoartele confidenţiale pregătite de un funcţionar al Comisariatului pentru Finanţe ne dă o idee despre noţiunea pe care şi-o făceau sovieticii despre aceste pierderi. Punând pe seama Aliaţilor toate costurile războiului civil, împreună cu compensaţiile pentru pierderile umane suferite de Armata Roşie, funcţionarul respectiv obţinea suma de 8,25 miliarde de dolari. La această cifră se adăugau alte 15 miliarde, ca „pierderi cauzate de pogromuri” şi „daune morale” datorate poporului rus. Adăugând în fine epidemiile, scăderea nivelului de educaţie şi alte pierderi suferite de Rusia începând cu octombrie 1917, se ajungea la suma totală de 92,9 miliarde, de zece ori datoria externă a Rusiei.

Problema raporturilor cu această ţară care nu îşi onora datoriile a fost abordată iniţial prin soluţia iluzorie a stabilirii de relaţii comerciale cu cooperativele ruseşti. Deşi instituţiile cu pricina fuseseră naţionalizate,

Occidentul şi Moscova pretindeau că ar fi fost vorba de asociaţii private, în aprilie 1921, Marea Britanie a încheiat un acord comercial cu Rusia. Alte ţări aveau să îi