Patru erau ţările care îi interesau în mod deosebit pe arhitecţii politicii externe ruseşti: Franţa, Statele Unite, Marea Britanie şi Germania. Prioritatea principală o reprezenta Germania.

Franţa continua să rămână un duşman neîmpăcat al Rusiei Sovietice, atât din cauza pierderilor grele pe care le suferise în urma Revoluţiei, cât şi a temerilor legate de o posibilă alianţă sovieto-germană. Pentru a face faţă acestei din urmă eventualităţi, Franţa a creat un „cordon sanitar” între cele două ţări, ducând faţă de Germania de la Weimar o politică intransigentă, care avea să îi împingă pe naţionaliştii germani în braţele bolşevicilor. Moscova nu avea prin urmare motive să aştepte nimic bun de la Franţa.

Statele Unite, care se ţinuseră departe de rivalităţile de pe continentul european şi fuseseră destul de puţin afectate de exproprierile şi abuzurile guvernului sovietic, considerau Rusia Sovietică nelegitimă şi refuzau să întreţină relaţii oficiale cu ea. Secretarul de stat american motiva în 1920 atitudinea ţării sale faţă de regimul sovietic prin încălcarea de către acesta a „tuturor normelor şi convenţiilor recunoscute prin dreptul internaţional”. Conducătorii sovietici, adăuga el, „au promis în mod repetat să încheie acorduri cu puterile străine şi să îndeplinească obligaţiile care le revin, fără a avea însă nici cea mai mică intenţie de a-şi respecta obligaţiile sau de a pune în practică eventualele acorduri”. Mai mult chiar, continua secretarul de stat, au afirmat

că însăşi supravieţuirea bolşevismului în Rusia, ca şi rămânerea lor la putere depind şi trebuie să depindă şi pe mai departe de declanşarea unor revoluţii în toate marile state civilizate, inclusiv în Statele Unite…

Administraţia de la Washington a refuzat prin urmare să acorde recunoaştere diplomatică Rusiei Sovietice, fără a pune însă piedici relaţiilor comerciale dintre cetăţenii americani şi aceasta. La nivelul anilor ’20, era un lucru deloc neglijabil.

Marea Britanie şi-a normalizat relaţiile cu Rusia Sovietică. Churchill avertizase că bolşevicii, dat fiind fanatismul lor, nu puteau fi convinşi să-şi abandoneze doctrina: „Din punctul lor de vedere, sistemul comunist nu şi-a dovedit încă superioritatea pentru că nu a fost aplicat la o scară suficient de mare şi, pentru a avea succes, va trebui extins în întreaga lume.” Majoritatea politicienilor britanici considerau însă anticomunismul lui Churchill o obsesie personală, ceea ce explică lipsa de reacţie la avertismentele lui, situaţie care avea să se repete şi în cazul ameninţării naziste.

Germania era pentru regimul sovietic cheia realizării ambiţiilor sale pe plan internaţional. Ţara europeană cea mai industrializată şi cu muncitorimea cea mai numeroasă, ea fusese redusă de aliaţi la rolul de paria. În cazul ei însă, obstacolul principal nu îl reprezentau naţionaliştii sau capitaliştii, care erau dispuşi să facă front comun cu bolşevicii împotriva Aliaţilor, ci social-democraţii. Intelectualii care conduceau SPD-ul salutaseră preluarea puterii de către comunişti în octombrie 1917, dar criticau suprimarea libertăţilor politice, pe care le considerau vitale pentru socialism. Aceste critici, ca şi orientarea pro-aliată a social-democraţilor germani, au făcut imposibilă colaborarea cu Moscova, care şi-a îndreptat atenţia spre naţionaliştii conservatori şi radicali.

Naţionaliştii germani, obsedaţi de Tratatul de la Versailles, erau gata să cadă la înţelegere cu oricine i-ar fi sprijinit în anularea urmărilor acestuia şi în primul rând cu Rusia. Imediat după ce prevederile Tratatului au fost făcute publice (mai 1919), Comisariatul pentru Afaceri Externe de la Moscova le-a denunţat în termenii cei mai categorici, iar Comintern-ul a emis o proclamaţie intitulată „Jos Tratatul de la Versailles!” Un an mai târziu, în timpul puciului organizat de politicienii de dreapta şi de generali cu scopul de a instaura o dictatură militară (aşa-zisul puci „Kapp” din martie 1920, eşuat de altfel), liderii Partidului Comunist German, foarte probabil la ordinul Moscovei, au adoptat o poziţie neutră, afirmând că „proletariatul nu va ridica nici măcar un deget pentru a salva republica democrată”. Neputând avea o Germanie comunistă, Moscova prefera o dictatură militară de dreapta unui guvern social-democrat.

Cel mai important susţinător al ideii unei alianţe între Germania şi Rusia Sovietică era generalul Hans von Seeckt, şef al comandamentului armatei şi ofiţerul german cu gradul cel mai înalt. Seeckt considera armata adevăratul suflet al Germaniei. Tratatul de la Versailles, prin care ţara fusese practic dezarmată, însemna din punctul lui de vedere condamnarea la moarte a naţiunii germane. Numit în 1920 în fruntea Reichswehrului, el concepuse planul refacerii în secret a capacităţii militare a Germaniei, în contradicţie cu prevederile Tratatului de la Versailles. Era un obiectiv care nu putea fi atins decât cu sprijinul Rusiei Sovietice. Iată ce scria Seeckt: „Singura şansă a Germaniei de a-şi recâştiga statutul de mare putere o reprezintă colaborarea consecventă cu o Rusie Mare.” Generalul a iniţiat discuţii cu Radek şi alţi reprezentanţi sovietici asupra unei cooperări militare menite să permită Germaniei să ocolească acele prevederi ale Tratatului care îi interziceau să deţină material de război modern: avioane, artilerie grea, tancuri şi gaze de luptă. Colaborarea iniţiată de el a continuat până în toamna anului 1933 şi avea să se dovedească extrem de importantă în pregătirea armatelor germană şi sovietică pentru cel de-al doilea război mondial.

În vara anului 1920, când Armata Roşie se afla la porţile Varşoviei, Seeckt a salutat o eventuală victorie a Rusiei ca pe un prim pas în lichidarea urmărilor păcii de la Versailles: dacă Polonia era distrusă, iar Rusia şi Germania ajungeau din nou să aibă o graniţă comună, armătura „cordonului sanitar” creat de francezi avea să se prăbuşească. „Viitorul aparţine Rusiei”, scria generalul. „Rusia are resurse nelimitate şi e inexpugnabilă.” Un stat german aliat cu Rusia avea să impună respect Aliaţilor, alternativa fiind transformarea germanilor într-o naţiune de „iloţi”. Seeckt nu era îngrijorat de repercusiunile pe care o orientare procomunistă le-ar fi putut avea în plan intern, convins că guvernul ar fi câştigat astfel simpatia elementelor radicale. Vom discuta ceva mai departe rezultatele colaborării militare iniţiate de Seeckt.

Cercurile de afaceri germane erau la fel de interesate într-o cooperare cu Rusia Sovietică. Înainte de 1914, Rusia fusese principalul partener comercial al Germaniei. Exista temerea că „anglo-saxonii” aveau să profite de slăbiciunea Germaniei pentru a acapara comerţul exterior rusesc. Oamenii de afaceri germani nu erau preocupaţi de subversiunea comunistă,