mai mult chiar, sperau ca întărirea relaţiilor economice cu Moscova să contribuie la stabilizarea ţării şi să facă regimul sovietic să fie interesat în menţinerea unei Germanii capitaliste. (Ministerul de externe german lansase chiar sloganul „Bolşevicii trebuie să ne salveze de bolşevism”.) După reluarea oficială a relaţiilor comerciale (mai 1920), schimburile economice dintre cele două ţări au cunoscut o creştere rapidă, Germania redevenind în următorul deceniu principalul partener comercial al Rusiei. În 1932, graţie şi creditelor germane, 47 la sută din importurile sovietice proveneau din Germania.

Se puneau astfel bazele unei apropieri germano-sovietice, pe care Tratatul de la Rapallo din 1922 avea să o consfinţească, spre surprinderea întregii lumi.

 

În ultimă instanţă, strategiile convenţionale ale misiunilor diplomatice şi economice sovietice se vor fi dovedit mai eficiente decât acţiunile subversive ale Cominternului. De la crearea lui în 1919, până în 1943, când a fost desfiinţat, acesta a înregistrat un lung şir de eşecuri, explicabile în primul rând prin ignorarea de către bolşevici a realităţilor europene. Liderii partidului petrecuseră ani îndelungaţi în Occident: între 1900 şi 1917, Lenin trăise cincisprezece ani, Troţki zece, iar Zinoviev doisprezece ani în afara Rusiei. Viaţa lor se desfăşurase însă în izolarea cercurilor emigraţiei, în contact cu elementele cele mai radicale ale mişcării socialiste europene. Liderii bolşevici erau la curent cu multe, dar înţelegeau prea puţin. Între ei şi lumea occidentală pe care voiau să o revoluţioneze se ridica o barieră mentală de netrecut. Noţiunea de „cortină de fier” a intrat în uz încă din anii ’20.

Nu erau nici măcar dispuşi să înveţe din această experienţă. „Nu ere deţi că din luptele, mişcările sociale şi revoluţiile din alte ţări se pot trage învăţăminte?” îl întreba exasperat pe Zinoviev un delegat englez din Comintern. „Ruşii au venit aici doar ca să dea lecţii?” întors acasă, un alt delegat englez la Congresul al II-lea al Cominternului avea să scrie:

 

Poate că lucrul cel mai izbitor era totala incapacitate a Congresului de a lua decizii în cunoştinţă de cauză în privinţa mişcării socialiste engleze. Unele din tacticile folosite cu succes în Rusia ar fi condus la eşecuri groteşti, dacă ar fi fost puse în aplicare la noi. Cei care nu cunosc realităţile ruseşti nu-şi pot face o idee despre enorma diferenţă dintre Rusia, ţară medievală, semi-barbară, cu o organizare (politică) fragilă şi o cultură politică frizând infantilismul, şi Marea Britanie, stat insular cu structuri şi instituţii politice bine puse la punct, stabile, şi o industrie centralizată.

 

Moscova nu numai că ignora astfel de opinii, ci îi sancţiona cu duritate pe cei care îndrăzneau să-i critice politica. Una dintre figurile de frunte ale comunismului german, Paul Levi, care îi avertizase pe sovietici asupra riscurilor pe care le presupunea organizarea unor lovituri revoluţionare în Germania, a fost declarat „trădător” şi exclus din Comintern. Levi fusese pedepsit nu pentru că ar fi greşit (de vreme ce Lenin însuşi recunoştea că sfaturile lui erau utile), ci pentru că dăduse dovadă de insubordonare.

Ca rezultat al acestei atitudini, Moscova a ajuns să conteze din ce în ce mai mult pe indivizi docili şi maleabili, care nu puteau fi decât lipsiţi de principii şi coruptibili. Angelica Balabanov nu a reuşit să treacă peste hotărârea lui Lenin de a cheltui oricât pentru a cumpăra noi adepţi şi a influenţa opinia publică. Mărturisindu-şi îndoielile, secretara Cominternului a primit din partea lui Lenin următorul răspuns: „Te rog, nu face economii. Cheltuieşte milioane, cât mai multe milioane.” Fondurile erau dirijate pe mai multe canale: arhivele Cominternului înregistrează mari sume de bani plătite unor partide, publicaţii sau cetăţeni străini. Subvenţiile de acest gen au permis Moscovei să controleze mişcarea comunistă europeană, ducând însă totodată la degradarea acesteia, prin descurajarea celor loiali şi atragerea unor aventurieri lipsiţi de scrupule.

Acestor explicaţii ale eşecului Cominternului li se mai poate adăuga una, imponderabilă prin însăşi natura ei. Ea ţine de substanţa tipic rusească a bolşevismului. Mişcarea radicală rusă s-a distins întotdeauna prin extremismul ei inflexibil, prin atitudini de genul „totul sau nimic” sau „cu orice preţ”, ostile compromisului. Explicaţia stă în faptul că, înainte de a ajunge la putere, radicalii ruşi, intelectuali care nu se bucurau de prea multă audienţă, îşi construiseră identitatea exclusiv pe forţa ideilor. Astfel de indivizi existau şi în Occident, mai ales în rândul anarhiştilor, dar ei reprezentau acolo o minoritate insignifiantă. Radicalii europeni voiau să reformeze ordinea existentă, nu să o distrugă. Dimpotrivă, radicalii ruşi găseau că nu merita să păstreze mare lucru din moştenirea istorică. Din punctul lor de vedere, comuniştii occidentali şi simpatizanţii lor erau lipsiţi de autenticitate. „Bolşevismul e un cuvânt rusesc”, scria un emigrant anticomunist în 1919,

 

dar nu numai un cuvânt. Sub forma şi în manifestările în care s-a cristalizat pe pământul Rusiei în ultimii doi ani, bolşevismul este un fenomen pur rusesc, cu rădăcini profunde în sufletul rus. Când îi aud vorbind despre bolşevismul german sau maghiar, îmi vine să zâmbesc. Să fie vorba acolo de bolşevism? La suprafaţă şi poate doar în plan politic. Însă fără sufletul specific. Fără sufletul rus. Nu e decât un pseudo-bolşevism.

Capitolul XIV. VIAŢA SPIRITUALĂ

Pentru marxişti, cultura e o „suprastructură” condiţionată economic, care reflectă interesele şi valorile claselor dominante. Religia e o credinţă primitivă, o relicvă a epocilor în care oamenii făceau primii paşi în înţelegerea lumii înconjurătoare; un instrument prin intermediul căruia clasele care domină economia ţin în robie masele. Triumful socialismului va da naştere unei culturi noi, care va exprima interesele şi valorile proletariatului, noua clasă conducătoare. Religia va dispărea.

Bolşevicii atribuiau acestor teze o valoare axiomatică. Ajunşi la putere, ei au trecut la punerea lor în practică, încercând să creeze o cultură nouă, proletară şi să distrugă cu brutalitate credinţele şi practicile religioase, însă, dincolo de aceste linii generale, bolşevicii nu reuşeau să cadă de acord asupra celor mai nimerite metode de aplicare a platformei lor religioase şi culturale; unii cereau lichidarea fără cruţare a moştenirilor trecutului, alţii propuneau o abordare mai nuanţată. Lenin, care avea ultimul cuvânt de spus în toate problemele, sprijinea adoptarea unei tendinţe liberale în