Liderii bolşevici aveau o viziune pur instrumentală despre cultură, considerată drept o latură a procesului de guvernare menită să modeleze spiritele şi să sădească în ele convingerile necesare construirii societăţii socialiste. Funcţia ei esenţială era propaganda în înţelesul cel mai larg al termenului: propaganda prin literatură, prin artele vizuale, prin teatru şi mai ales prin învăţământ.

Nu bolşevicii erau inventatorii propagandei, fireşte. Începuturile ei trebuie situate la începutul secolului al XVII-lea, când papalitatea a înfiinţat Congregatio de Propaganda Fide, cu scopul de a răspândi catolicismul. În timpul primului război mondial, toate puterile beligerante au recurs la acţiuni propagandistice. În cazul bolşevicilor, noutatea consta în rolul central pe care îl juca propaganda în viaţa societăţii: dacă până atunci ea fusese utilizată pentru a înfrumuseţa sau deforma realitatea, în Rusia comunistă propaganda a devenit un surogat al realităţii. Propaganda comunistă se străduia – şi într-o măsură surprinzătoare a şi reuşit – să creeze o lume fictivă, în paralel cu aceea a experienţei de zi cu zi şi în contrast puternic cu ea, o lume în care cetăţenilor sovietici li se cerea să creadă, sau cel puţin să se prefacă a crede. Pentru a-şi atinge scopul, Partidul Comunist a instaurat un monopol absolut asupra tuturor surselor de informaţie şi opinie, tinzând treptat să taie cetăţenilor orice legătură cu restul lumii. Prin anvergura ei, prin ingeniozitatea şi hotărârea cu care a fost aplicată, propaganda a reuşit să creeze un univers imaginar care eclipsa pentru mulţi dintre cetăţenii sovietici realitatea vie, inducându-le un soi de schizofrenie intelectuală.

Primii ani din istoria culturii sovietice au stat sub semnul unei dualităţi izbitoare: pe de o parte, experimente îndrăzneţe şi libertate creatoare neîngrădită; pe de altă parte, înregimentarea culturii, pusă în slujba intereselor politice ale noii elite conducătoare. Deşi observatorii din afară şi istoricii s-au aplecat în special asupra creaţiilor fanteziste ale artiştilor din rândul bolşevicilor şi al tovarăşilor de drum ai acestora, fenomenul cel mai semnificativ rămâne ascensiunea tăcută a noii birocraţii „culturale”, pentru care cultura nu era decât o formă a propagandei, iar propaganda forma cea mai înaltă de cultură. În anii ’30, când Stalin controla deja societatea rusă cu o mână de fier, experimentele au încetat brusc: birocraţia îşi intrase în rol.

În privinţa politicii culturale, bolşevicii erau împărţiţi în două orientări, în funcţie de valoarea pe care o atribuiau moştenirii trecutului. O primă tendinţă, apărută după Revoluţie şi grupată în jurul mişcării „Cultura Proletară” (Proletkult), afirma că toate creaţiile din epocile „feudală” şi „burgheză” îşi pierdeau orice relevanţă în noua societate comunistă. Ele trebuiau distruse, sau măcar trecute sub tăcere, pentru a lăsa loc descătuşării libere a energiilor creatoare ale clasei muncitoare. Responsabilii Proletkultului, tutelaţi de influentul conducător al Comisariatului Instrucţiunii Publice, Anatoli Lunacearski, au trecut cu entuziasm la transpunerea în practică a teoriilor lor, înfiinţând pentru muncitori studiouri în care învăţau să deseneze şi să picteze şi „ateliere” de creaţie poetică.

În privinţa conţinutului noii culturi, teoreticienii Proletkultului nu insistau prea mult, lăsând definirea lui pe seama creativităţii spontane a maselor. Erau totuşi de acord asupra unui lucru: „inspiraţia” individuală nu avea ce căuta în arta nouă, ea fiind o iluzie „burgheză”. Cultura era produsul relaţiilor economice dintre indivizi şi al luptei lor neîncetate pentru a supune natura. În societatea socialistă, construită pe principiul colectivismului, cultura trebuia să aibă un caracter colectiv. Un reprezentant proeminent al proletcultismului, Aleksei Gastev, fost metalurgist devenit poet şi teoretician, descria viziunea unui viitor în care oamenii aveau să fie simple automate, identificabile prin coduri în loc de nume şi lipsite de idei sau sentimente proprii:

Psihologia proletariatului este puternic standardizată de mecanizarea mişcărilor şi a gândirii de zi cu zi… Tocmai această trăsătură conferă psihologici proletare izbitoarea ei anonimitate, făcând posibilă desemnarea fiecărei entităţi proletare prin A, sau B, sau C, sau 325,075, sau 0 ş.a.m.d… Prin urmare, de la un capăt la celălalt al lumii, proletariatul este străbătut de un flux impetuos de curenţi psihologici, ca şi cum nu ar mai exista un milion de creiere proletare diferite, ci un singur creier universal. În viitor, această tendinţă va face ca, treptat, gândirea individuală să dispară.

Anumiţi teoreticieni proletcultişti considerau că ziarele reprezintă modelul ideal de creativitate colectivă. În cadrul „atelierelor” de poezie, ei încercau să creeze poeme compozite, în care fiecare participant contribuia cu un vers. Lucrul cel mai bun pe care îl realiza Proletkult-ul era să dea o minimă educaţie unor oameni care nu avuseseră până atunci niciun fel de contact cu arta sau literatura; în cel mai rău caz, îşi pierdea timpul cu experimente diletantiste, care nu produceau nimic valoros sau durabil.

Politica i-a pierdut pe proletcultişti. Lenin privea cu scepticism însăşi noţiunea de „cultură proletară”, considerând că gradul de cultură al maselor şi potenţialul lor creator erau insignifiante. Sarcina guvernului sovietic trebuia să fie, în opinia lui, răspândirea în mase a aptitudinilor ştiinţifice şi tehnice moderne. Deşi i se părea absurdă negarea moştenirii artistice şi literare ruse în favoarea creaţiilor imature ale unor muncitori transformaţi în artişti şi scriitori amatori, a tolerat acţiunile Proletkultului până în momentul în care a devenit conştient de ambiţiile politice ale acestuia. Aleksandr Bogdanov, fondatorul şi principalul teoretician al mişcării, considera că organizaţiile culturale trebuiau să fie independente de instituţiile politice şi să coexiste, pe picior de egalitate, cu organizaţiile de partid. Graţie protecţiei lui Lunacearski, reţeaua celulelor proletcultiste, care cuprindea la un moment dat 80.000 de membri activi şi 400.000 de simpatizanţi, nu era supervizată de Comisariatul Instrucţiunii Publice, deşi acesta o finanţa. Pus la curent cu situaţia (în toamna anului 1920), Lenin a decis trecerea imediată a organizaţiilor Proletkultului în subordinea Comisariatului. Treptat, mişcarea avea să dispară.

Regimul comunist condus de Lenin îşi exercita controlul asupra activităţilor culturale prin intermediul a două instrumente: cenzura şi monopolul strict asupra organizaţiilor şi acţiunilor culturale.

Cenzura era un element tradiţional în viaţa societăţii ruse. Înainte de 1864 era practicată de o manieră „preventivă” dintre cele mai oneroase, aşa cum nu se mai întâmpla de mult în