restul Europei: toate manuscrisele trebuiau aprobate de un funcţionar al cenzurii, înainte de a putea fi publicate. În 1864 s-a trecut la un sistem de cenzură „punitivă”, autorii şi edi torii fiind pasibili de trimiterea în judecată dacă publicau materiale considerate incitatoare. Cenzura avea să fie definitiv desfiinţată în 1906.

Importanţa pe care bolşevicii o acordau supravegherii informaţiilor şi dirijării opiniei publice reiese şi din faptul că în primul decret emis după luarea puterii se prevedea suprimarea tuturor ziarelor care refuzau să recunoască legitimitatea noului regim (vezi mai sus, p. 148). Decretul a întâmpinat o asemenea rezistenţă din partea întregii societăţi, încât a trebuit să fie anulat. Bolşevicii au găsit alte modalităţi de a controla cuvântul tipărit. Noul guvern şi-a instaurat monopolul asupra presei şi a publicităţii. Un tribunal revoluţionar special al presei judeca editorii care publicau informaţii considerate ostile autorităţilor. În ciuda piedicilor, presa liberă continua să supravieţuiască; în prima jumătate a anului 1918 apăreau în Rusia câteva sute de publicaţii independente, dintre care 150 numai în Moscova. Zilele lor erau însă numărate: Lenin nu făcea niciun secret din intenţia lui de a desfiinţa presa scrisă de îndată ce condiţiile aveau să i-o permită.

Ocazia s-a ivit în iulie 1918, în urma revoltei socialist-revoluţionarilor de stânga. Imediat după înăbuşirea rebeliunii, guvernul a oprit tipărirea tuturor ziarelor şi periodicelor care nu erau controlate de bolşevici, unele dintre ele întemeiate în secolul al XVIII-lea. Prin această acţiune fără precedent erau eliminate dintr-o singură mişcare sursele independente de informaţii şi opinie, iar Rusia era împinsă într-o situaţie pe care nu o mai cunoscuse dinaintea domniei lui Petru cel Mare, când informaţiile erau monopolul statului şi opinia o făcea ţarul.

Ca şi regimul ţarist, cel bolşevic dovedea o mai mare îngăduinţă faţă de cărţi, al căror public era destul de restrâns. Şi în acest domeniu libertatea de expresie a fost însă puternic îngrădită, prin naţionalizarea tipografiilor şi a editurilor. Toate cărţile apăreau cu aprobarea Editurii de Stat (Gosizdat).

Statul şi-a desăvârşit controlul asupra circulaţiei informaţiilor şi ideilor prin crearea, în iunie 1922, a unui organism central de cenzură, care purta denumirea inocentă de Administraţia Principală a Problemelor Literare şi Editoriale (Glavlit) şi era subordonat Comisariatului Instrucţiunii Publice. Cu excepţia materialelor emanând de la Partidul Comunist, organizaţiile afiliate lui şi Academia de Ştiinţe, toate publicaţiile aveau să fie supuse cenzurii preventive a Glavlitului. Acesta cuprindea şi un departament însărcinat cu cenzura în domeniul artelor spectacolului. Ruşii au învăţat rapid arta autocenzurii, prezentând spre publicare doar acele materiale despre care ştiau din experienţă că aveau şansa să primească autorizaţia de apariţie. În anii ’20, aparatul cenzurii era deja pus la punct, dar condiţiile erau încă destul de puţin restrictive. Un deceniu mai târziu, orice urmă de gândire independentă dispăruse.

Deşi îi curta cu insistenţă pe scriitori, noul regim întâmpina în mediile literare o opoziţie aproape unanimă. În afara câtorva poeţi şi prozatori care se arătau dispuşi să coopereze, autorii ruşi au reacţionat la restricţiile impuse activităţii lor emigrând sau retrăgându-se din viaţa culturală. Cei care aleseseră această din urmă cale se confruntau cu dificultăţi materiale extreme, fiind nevoiţi să îndure frigul în timpul iernii şi foamea aproape în permanenţă. Singurul mod de a avea condiţii de viaţă suportabile era supunerea faţă de autorităţi, însă, spre cinstea lor, marea majoritate a scriitorilor au refuzat să se vândă.

Un singur curent literar a colaborat cu bolşevicii din convingere, cel al futuriştilor. Apărut în Italia în anii premergători primului război mondial, futurismul avea să numere printre reprezentanţii lui un mare număr de simpatizanţi ai lui Mussolini. Futuriştii ruşi, asemeni celor italieni, dispreţuiau burghezia şi creaţiile ei artistice şi tânjeau după o cultură nouă, în ton cu tehnologia modernă şi ritmurile erei maşinismului. Exaltând energiile primitive, militau pentru raderea de pe faţa pământului a tuturor muzeelor şi bibliotecilor. Futuriştii, lăsându-se ghidaţi de „impuls” şi nu de puterea raţiunii, au intrat în sfera de atracţie a fascismului şi comunismului, cu care aveau în comun ura faţă de civilizaţia burgheză decadentă.

Poetul „de curte” al regimului bolşevic, futuristul Vladimir Maiakovski, personifica din multe puncte de vedere opusul idealului comunist al omului colectiv. Personaj de un egocentrism obsesiv, şi-a intitulat prima piesă de teatru Vladimir Maiakovski, primul volum de versuri Eu! şi autobiografia Eu însumi. Maiakovski se străduia întotdeauna să se afle în centrul atenţiei, punând în scenă piese scandaloase, recitând cu glas tunător poezii în întruniri publice, sau desenând afişe propagandistice. Lenin îi dispreţuia bufoneriile şi eticheta poeziile scrise de el „stupidităţi patente”. Maiakovski însă continua să prospere, fiindcă era singurul poet talentat care se arăta dispus să ridice în slăvi noul regim. Inovaţiile lui prozodice, ca şi dispreţul faţă de morala tradiţională pe care îl afişa contribuiau la promovarea ideii că Partidul Comunist se situa în avangarda istoriei. În 1930, când autorităţile staliniste au început să-i restrângă libertatea de exprimare, Maiakovski s-a sinucis.

Deşi Maiakovski se bucura de toate onorurile, autorităţile sovietice găseau mult mai pe gustul lor versurile lui Demian Bednâi, poetastru care versifica la comandă lozincile momentului. Troţki îl aprecia în mod deosebit, pentru că nu scria doar în rarele momente în care era vizitat de muze, ci „zi de zi, ceas de ceas, după cum o cereau evenimentele… şi Comitetul Central”. Trupele Armatei Roşii erau, pare-se, inspirate de refrenurile lui, în momentele de şovăială.

Marea poezie, poezia făcută să dăinuie, era opera unor poeţi care se izolaseră de mizeriile epocii. Anna Ahmatova şi soţul ei, Nikolai Gumiliov, Osip Mandelstam, Serghei Esenin şi Boris Pasternak îşi duceau viaţa în tăcere, departe de lume, fără beneficii materiale sau publicitate. Pentru toate există însă un preţ. Gumiliov a fost executat în 1921, sub acuzaţia de a fi făcut parte dintr-o organizaţie contrarevoluţionară: este, se pare, primul scriitor rus de renume despre care nu se ştie unde a fost îngropat. Esenin avea să se sinucidă în 1925. Mandelstam a pierit în 1939, într-unul dintre lagărele sovietice. Ahmatova şi Pasternak au supravieţuit, însă cu preţul unor umilinţe pe care suflete mai puţin călite nu le-ar fi putut îndura.

Aleksandr Blok a reprezentat un caz aparte. Poet simbolist de frunte