că sarcina Matildei mă punea la adăpost vreme îndelungată de o eventuală despărțire fu ghicit parcă de ea, fiindcă a doua zi dimineața, la ceai, se uită la mine cu chipul ei de altădată – și eu tresării recunoscînd-o, era de o stranie frumusețe și tot ceea ce se petrecuse aseară mi se păru că pierise din sufletul ei fără să lase vreo urmă – și îmi spuse: „Ei, cînd pleci? Nu vei fi tatăl acestui copil. Nu e copilul tău!”

Într-o fracțiune de secundă se prăbuși planul meu de a o recuceri, de a mă opune acestei Matilde și de a o trezi pe cea anterioară la dragostea pe care o avusese pentru mine. În cealaltă fracțiune mintea mi se întunecă, mă aplecai peste masă și o apucai de fălci și îi desfăcui gura: „Cum îndrăznești? șuierai. Cum îndrăznești?” spusei iarăși și îi dădui drumul înspăimîntat, căci simțeam în mine o astfel de ură și de violență încît instinctul îmi șopti că o puteam omorî în clipa aceea dacă nu mă stăpîneam.

Primejdia în care se află un bărbat care iubește total o femeie seamănă cu aceea a unui om care a atins un fir de înaltă tensiune și care dacă nu se zbate, dacă instinctul nu l-a ajutat să se smulgă în chiar clipa cînd a fost zgîlțîit, moare agățat acolo fără scăpare. Astfel simțeam eu în acele clipe, că nu sînt în stare să mă uit liniștit la Matilda și să-i spun: Bine, voi pleca chiar azi! și să și plec, fără să mă mai întreb de ce. Era un fapt brutal, ce importanță avea că era pentru mine inexplicabil? Ce-o să mai fie pe urmă o să vedem, acum se impunea să mă desprind. În loc de asta, mă pomenii spunînd: „Bagă de seamă, cuvintele pot omorî. La un pahar, un idiot, ca să-și bată joc de prietenul său, îi spune că fetița aceea pe care i-o făcuse nevastă-sa nu era făcută cu el. Acela a văzut negru, s-a dus acasă și și-a omorît și nevasta și fetița băgîndu-le nisip pe gît.”

Mă uitai la ea. Nici o reacție. Mai bună fusese prima reacție, violența, apoi fusese bine că mă stăpînisem totuși, ar fi trebuit, apoi, dacă nu puteam să plec chiar imediat, să rup cu ea în mine însumi, să nu-i mai vorbesc, să mă mut în birou, să nu mai dorm cu ea și să aștept să văd ce se mai întîmplă, pînă cînd voi căpăta convingerea că totul se sfîrșise între noi și într-adevăr să plec apoi definitiv. Îi vorbisem, și anume îi vorbisem rațional, cînd ceea ce se întîmpla era irațional.

Făcu însă ea ceea ce ar fi trebuit să fac eu, adică nu-mi mai vorbi cîteva săptămîni. Iar mie mi se păru că dacă mă prefac că nu acord nici o importanță scenei care avusese loc, cuvintelor spuse de ea, tăcerii ei care urmă, însemna că nici n-o aveau și că pînă la urmă totul va reintra în normal. Care normal? În cel anterior istoriei cu spargerea biroului, care de bine, de rău era o existență în doi, nici mai bună, nici mai rea ca a altora? Cel anterior căsătoriei, cu cei doi ani de dragoste, nici vorbă, îmi dădui eu seama, acela era definitiv îngropat…

Și într-adevăr, ea rupse într-o zi tăcerea și viața noastră reintră în cel de-al doilea normal, dar iată cum. Stătea în fotoliu după masă și foarte absorbită își dădea pasențe. Trebuie să spun că în tot acel timp cînd tăcuse era, de la o zi la alta, tot mai frumoasă, aș zice chiar mai frumoasă decît în cei doi ani în a căror revenire nici eu nu mai credeam. O liniște armonioasă ca scurgerea unei ape i se așternuse peste chip, pe care n-o avusese niciodată. Nici exaltări fascinante, dar nici chip răvășit, care îmi stîrnise repulsie în acea zi cînd ne întorseserăm de la Tasia și cînd semăna cu un oribil bărbat. Desigur, mă vedea, dar nu se mai uita la mine și nu pentru că nu voia, ci pentru că eu nu mai existam, îi eram străin. Dar accepta gîndul că trăia cu un străin, n-o deranja… Așa credeam, și începui s-o iubesc așa cum arăta, părîndu-mi-se că am o revelație: trebuie iubită așa cum e, și anume așa cum e în prezent, și nu cum fusese în trecut. Poate că la asta a vrut să mă aducă, îmi spuneam și uitai cu adevărat scenele rele care avuseseră loc între noi. Da, ceea ce trăisem înainte de căsătorie fusese minunat, dar cît putea să dureze?

Își strînse cărțile și începu o nouă pasență. Stăteam alături și citeam presa literară, cînd o auzii spunînd, în timp ce mîinile ei mari mînuiau, cu ezitări, micile cartoane colorate cu însemne pe ele. „Ei, te-ai mai gîndit?” Tresării. Avea o voce tandră, învăluitoare, dar presimții ceva și inima îmi bătu mai tare. „La ce să mă gîndesc?” „Cum la ce?! Cînd ai de gînd să pleci?” „După ce naști!” îi răspunsei continuînd să răsfoiesc reviste, întru totul liniștit, ca și cînd demult aș fi luat această hotărîre.

Fiasco! Nu luasem o asemenea hotărîre și în loc să-mi reamintesc de pitagoricieni și să tac, în orice caz să nu cedez impulsului de a-i răspunde și să mă gîndesc înainte de a vorbi, s-o ascult încă, să văd ce mai urmează, spusesem ceea ce nu gîndisem, dîndu-i ei avantajul de a tăcea îndelung și de a-și continua pasența cu o expresie impenetrabilă. „Mai gîndește-te”, o auzii într-un tîrziu și se ridică și începu să se îmbrace de oraș.

Să mă gîndesc la ce? Dacă mai era cazul să mai aștept pînă atunci sau dacă fusese cazul să-i spun că va fi atunci? Enigmă! Totuși reintrarăm în normal, începurăm să dormim iarăși împreună, ba chiar să ne iubim ca în prima zi cînd mă mutasem la ea. Totuși asta era parcă un lucru străin de ea, deși pasionant, apăruse această revenire rapidă la ea însăși îndată ce brațele