ce v-am spus la început. De obicei, curiozitatea mă face să asist îngrozită la vreo jelanie omenească, dar, de această dată, trebuie să spun că, deşi mi-a frânt inima, am fost şi încă sunt bucuroasă că m-am aflat acolo.

Când au scos-o, este adevărat că a început să urle şi să ţipe după Hans Hubermann. Bărbaţii de la LSE au încercat să o reţină cu braţele lor pline de praf, dar hoţul de cărţi a reuşit să se elibereze. Oamenii disperaţi par adesea capabili să facă acest lucru.

Nu ştia încotro fuge, pentru că strada Himmel nu mai exista. Totul era nou şi apocaliptic. De ce era cerul roşu? Cum putea să ningă? Şi de ce fulgii îi ardeau mâinile?

Liesel încetini până ajunse la un mers greoi şi se concentră să înainteze.

„Unde e Frau Diller’s? se gândi. Unde e…” Mai rătăci puţin până când bărbatul care a găsit-o o luă de braţ şi îi vorbi:

– Eşti doar şocată, fata mea. Eşti doar şocată, o să fie bine.

– Ce s-a-ntâmplat? întrebă Liesel. Asta-i strada Himmel?

– Da. Bărbatul avea ochi dezamăgiţi. Ce văzuse în ultimii ani? E Himmel. Aţi fost bombardaţi, fata mea. Es tut mir leid, Schatzi. Îmi pare rău, draga mea.

Gura fetei delira mai departe, deşi trupul îi era acum nemişcat. Uitase urletele de mai înainte, după Hans Hubermann. Asta fusese cu ani în urmă – bombardarea are acest efect. Zise:

– Trebuie să-i luăm pe papa al meu, pe mama mea. Trebuie să-l luăm pe Max din pivniţă. Dacă nu-i acolo, e pe hol, uitându-se pe fereastră. Face asta uneori când este câte un raid – nu prea apucă să vadă cerul, vezi tu. Trebuie să-i spun cum arată vremea. Nu o să mă creadă niciodată…

Corpul ei s-a încovoiat în acel moment şi bărbatul de la LSE o prinse şi o făcu să stea jos.

– O s-o mutăm într-un minut, îi spuse sergentului său.

Hoţul de cărţi privi obiectul greu şi dureros din mâna ei.

 

Cartea.

Cuvintele.

Degetele îi sângerau, aşa cum se întâmplase şi la sosirea ei aici.

Bărbatul de la LSE o ajută să se ridice şi o luă din acel loc. O lingură de lemn era pe foc. Un bărbat trecu pe lângă ea cu o cutie ruptă de acordeon şi Liesel putu zări instrumentul aflat înăuntru. Îi văzu dinţii albi şi clapele negre dintre ei. Îi zâmbeau şi declanşară trezirea la realitate. „Am fost bombardaţi”, se gândi şi se întoarse spre bărbatul de lângă ea, şi spuse:

– E acordeonul lui papa. Din nou: E acordeonul lui papa.

– Nu-ţi face griji, fetiţo, eşti în siguranţă, hai să ne mai îndepărtăm puţin.

Dar Liesel nu se îndepărtă.

Privi în direcţia în care bărbatul ducea acordeonul şi îl urmă. Cerul roşu încă picura cenuşa sa frumoasă, iar ea îl opri pe lucrătorul înalt de la LSE şi zise:

– Iau eu ăsta dacă vrei, e al lui papa.

Uşor, îl luă din mâna bărbatului şi începu să meargă. Cam în acel moment, văzu primul cadavru.

Cutia acordeonului îi căzu din strânsoare. Sunetul unei explozii.

Frau Holtzapfel zăcea sfârtecată la pământ.

URMĂTOARELE DOUĂSPREZECE SECUNDE DIN VIAŢA LUI LIESEL MEMINGER Se întoarce pe călcâie şi priveşte cât de departe poate spre canalul distrus care este acum strada Himmel. Vede doi bărbaţi cărând un cadavru şi îi urmează.

Când îi văzu şi pe ceilalţi, Liesel tuşi. Ascultă pentru o clipă, în timp ce bărbatul le spunea că găsiseră unul dintre cadavre făcut bucăţi, într-unul dintre arţari.

Erau pijamale şocate şi feţe schimonosite. Primul lucru pe care l-a văzut a fost părul băiatului.

Rudy?

 

Acum, făcea mai mult decât să murmure cuvântul.

– Rudy?

El zăcea cu păr galben şi ochi închişi, iar hoţul de cărţi alergă către el şi căzu la pământ. Scăpă din mână cartea neagră.

– Rudy, suspină ea, trezeşte-te… Îl apucă de cămaşă şi îl zgâlţâi uşor, neîncrezătoare. Trezeşte-te, Rudy! Şi acum, când cerul se înfierbântă şi mai mult şi ploua cu cenuşă, Liesel îl ţinea de cămaşă pe Rudy Steiner. Rudy, te rog, trezeşte-te, fir-ar să fie, trezeşte-te, te iubesc! Haide, Rudy, haide, Jesse Owens, nu ştii că te iubesc, trezeşte-te, trezeşte-te, trezeşte-te…

Dar nimic nu mişcă.

Doar mormanul de moloz devenea tot mai mare. Dealuri de beton cu berete roşii. O fată frumoasă, zdrobită de lacrimi, zgâlţâindu-l pe cel mort.

– Haide, Jesse Owens…

Dar băiatul nu se trezi.

Nevenindu-i să creadă, Liesel îşi îngropa capul la pieptul lui Rudy, îi ţinea trupul vlăguit, încercând să nu-l lase să cadă, până când trebui să-l lase din nou pe pământul răvăşit. Îl lăsă jos cu blândeţe.

Încet. Încet.

– Doamne, Rudy…

Se aplecă şi îi privi chipul lipsit de viaţă, iar Liesel îl sărută pe cel mai bun prieten al ei, Rudy Steiner, uşor şi sincer pe buze. Avea gust prăfos şi dulce. Avea gust de regret în umbrele copacilor şi în lumina colecţiei de costume a anarhistului. L-a sărutat lung şi uşor şi, când s-a retras, i-a atins buzele cu degetele. Mâinile îi tremurau, buzele ei erau cărnoase şi s-a mai aplecat o dată, de data aceasta pierzând controlul şi judecând greşit. S-a lovit cu dinţii de lumea demolată a străzii Himmel.

Nu şi-a luat rămas-bun. A fost incapabilă şi, după alte câteva minute lângă el, reuşi să se dezlipească de jos. Mă uimeşte ce pot face oamenii chiar şi atunci când şuvoaie le cad pe faţă şi ei se împleticesc mai departe, tuşesc, caută şi găsesc.

URMĂTOAREA DESCOPERIRE Cadavrele mamei şi lui papa zăcând pe cearşaful de balast din strada Himmel.

Liesel nu alergă, nu merse şi nu se mişcă deloc. Ochii ei îi cercetară pe oameni şi se opriră buimaci când îi observă pe bărbatul înalt şi femeia scundă, în formă de şifonier. „Asta e mama mea. Asta e papa al meu.” Cuvintele erau capsate de ea.

– Nu se mişcă, zise încet. Nu se mişcă.

Poate că, dacă ar fi stat pe loc îndeajuns de mult timp, ei ar fi fost cei care se mişcau, dar rămaseră neclintiţi