fost mult mai uşor să  pretind că eram Stan, pentru că ştiam câte ceva despre el, decât  să inventez pe cineva de la zero. Bătrânul Lovegood era foarte încordat, încerca să se asigure că nu o să plecăm. Bănuiesc că  ne-a spus adevărul sau ceea ce crede el că este adevărat, doar  ca să ne ţină de vorbă în continuare.

— Da, oricum nu cred că mai contează, oftă Hermione. Chiar dacă a fost sincer, n-am auzit în viaţa mea atâtea absurdităţi.

— Stai puţin, spuse Ron. Camera Secretelor trebuia să fie o legendă, nu-i aşa?

— Dar Talismanele Morţii nu au cum să existe, Ron!

— Tot spui asta, dar unul dintre ele chiar există, afirmă Ron. Pelerina Invizibilă a lui Harry!

— „Povestea celor trei fraţi" este un basm, spuse Hermione cu fermitate. O poveste despre cum le este oamenilor teamă de moarte. Dacă să supravieţuieşti ar fi la fel de simplu ca şi cum  te-ai ascunde sub o Pelerină Invizibilă, am avea deja tot ce ne trebuie!

— Nu ştiu. Ne-ar prinde bine şi o baghetă invincibilă, spuse Harry, învârtind între degete bagheta din lemn de porumbar,  care îi displăcea atât de mult.

— Nu există aşa ceva, Harry!

— Ai spus că au fost o mulţime de baghete - Vergeaua Morţii  şi cum s-or mai fi numind...

— Bine, chiar dacă ţii neapărat să te amăgeşti cu ideea că  există Bagheta din Soc, cum rămâne cu Piatra învierii? Hermione gesticula în aşa fel încât să se vadă clar ghilimelele,

iar în voce i se simţi o nuanţă sarcastică.

— Nicio vrajă nu poate învia morţii, şi cu asta, basta!

— Când s-a format o legătură între bagheta mea şi a ŞtimNoi- Cui, au apărut mama şi tata... şi Cedric...

— Dar nu s-au întors din morţi, nu-i aşa? spuse Hermione. Genul ăsta de... de imitaţii palide nu este acelaşi lucru cu a  readuce pe cineva la viaţă.

— Dar ea, fata din poveste, de fapt nu a vrut să se întoarcă,  nu-i aşa? In poveste se spune că, odată ce oamenii mor, locul  lor este printre morţi. Dar fratele mijlociu a reuşit, totuşi, să o  vadă şi să-i vorbească, nu? Chiar au trăit împreună pentru o vreme...

Pe chipul Hermionei se citea îngrijorare şi altceva, mai  greu de definit. Apoi, când aceasta îi aruncă o privire lui Ron,  Harry realiză că era vorba despre teamă: o speriase când vorbise despre viaţa alături de morţi.

— Deci individul acela, Peverell, care este înmormântat în Peştera lui Godric, spuse el repede, încercând să nu pară că  este dus - nu ştii nimic despre el?

— Nu, răspunse ea, uşurată că schimbase subiectul. Am  căutat informaţii despre el imediat după ce am văzut simbolul  de pe mormânt - dacă ar fi fost celebru sau ar fi făcut ceva  important, sunt sigură că ar fi trebuit să fie într-una dintre cărţile noastre. Singurul loc unde am reuşit să găsesc numele „Peverell" este Nobilimea naturii: genealogia vrăjitorească. Am  împrumutat-o de la Kreacher, explică ea, când Ron ridică din  sprâncene. Conţine o listă cu toate familiile cu sânge pur în  care nu mai există urmaşi pe linie bărbătească. Se pare că  familia Peverell a fost una dintre primele care au dispărut.

— „Nu mai există urmaşi pe linie bărbătească"? repetă Ron.

— Adică a dispărut numele, explică Hermione. În cazul  familiei Peverell - cu secole în urmă. S-ar putea să mai aibă încă  descendenţi, doar că aceştia poartă alt nume.

Atunci, Harry avu o străfulgerare, şi o amintire se trezi la auzul numelui Peverell: un bătrân murdar, care flutura un inel urât în faţa unui trimis de la minister. Harry se trezi strigând cu voce tare: „Dorlent Gaunt!"

— Poftim? spuseră Ron şi Hermione într-un glas.

— Dorlent Gaunt! Bunicul Ştim-Noi-Cui! În Pensiv! Cu Dumbledore! Dorlent Gaunt a spus că era un urmaş al familiei  Peverell!

Ron şi Hermione păreau uluiţi.

— Inelul, inelul care a devenit Horcrux... Dorlent Gaunt a 

spus că avea blazonul Peverell pe el! L-am văzut fluturându-l în  faţa unui tip de la minister, era cât pe ce să i-l bage pe nas!

— Blazonul familiei Peverell? spuse Hermione tăios. Ai văzut cum arăta?

— Nu chiar, spuse Harry, încercând să îşi aducă aminte. Nu era nimic sofisticat pe el, din câte mi-am dat eu seama, poate nişte zgârieturi. Nu l-am văzut de aproape decât după ce a fost  crăpat.

Harry îşi dădu seama din ochii măriţi ai Hermionei că aceasta înţelesese. Ron se uita de la unul la altul, uimit.

— Al naibii să fiu eu... credeţi că era tot simbolul? Simbolul Talismanelor?

— De ce nu? se entuziasmă Harry. Dorlent Gaunt a fost un bătrân idiot şi ignorant, care trăia ca un porc, singurul lucru de care îi păsa cu adevărat fiind descendenţa lui. Dacă inelul acela  a fost transmis din generaţie în generaţie, timp de secole întregi,  s-ar putea să nu fi ştiut ce era de fapt. În casa aia nu exista nici  măcar o carte şi, credeţi-mă pe cuvânt, nu era genul care să le citească poveşti copiilor. Ar fi fost încântat să considere că  zgârieturile de pe piatră erau un blazon, pentru că, din punctul  lui de vedere, dacă aveai sânge pur, era ca şi când ai fi avut sânge albastru.

— Da... nu zic că nu este interesant, spuse Hermione cu grijă, dar Harry, dacă te gândeşti la ce cred eu...

— Păi, de ce să nu mă gândesc? De ce nu? spuse Harry,  renunţând la orice fel de precauţii. Era o piatră, nu? Se uita la Ron, sperând să obţină sprijinul lui.

— Dacă era Piatra Învierii? Ron rămase cu gura căscată.

— Să fiu al naibii... dar oare ar mai funcţiona dacă a crăpato Dumbledore?

— Să funcţioneze? Să funcţioneze? Ron, n-a funcţionat niciodată! Nu există niciun fel de Piatră a Învierii! Hermione sărise în picioare - părea exasperată şi mânioasă.

— Harry, încerci să încadrezi totul în povestea Talismanelor!

— Să încadrez totul? repetă el. Hermione, se încadrează fără  ajutorul meu! Ştiu că simbolul Talismanelor Morţii era pe piatra  aceea! Gaunt a spus că se trăgea din spiţa Peverell!

— Acum un minut, ziceai că nu ai văzut clar simbolul de pe piatră!

— Unde crezi