câtă vreme a rămas şi Liesel. În acel moment, am văzut că ea nu purta încălţări. Ce lucru ciudat de observat atunci. Poate că încercam să-i evit faţa, pentru că hoţul de cărţi era într-o dezordine iremediabilă.

Făcu un pas şi nu voi să mai înainteze, dar o făcu. Încet, Liesel merse spre mama şi papa şi se aşeză jos, între ei. O luă pe mama de mână şi începu să-i vorbească:

– Îţi aminteşti când am venit aici, mamă? M-am agăţat de poartă şi am plâns. Îţi aduci aminte ce le-ai spus tuturor de pe stradă în ziua aia? Vocea îi tremura acum. Ai zis: „La ce vă uitaţi, nenorociţilor?” Luă mâna mamei şi îi atinse încheietura. Mamă, ştiu că tu… mi-a plăcut când ai venit la şcoală şi mi-ai spus că Max se trezise. Ştii că te-am văzut cu acordeonul lui papa? Strânse mai puternic mâna care devenea tot mai rigidă. Am venit şi te-am privit, şi erai frumoasă. Fir-ar să fie, erai atât de frumoasă, mamă!

MOMENTE LUNGI DE EZITARE Papa. Nu voia, nu putea să se uite la papa. Nu încă. Nu acum.

Papa era un bărbat cu ochi de argint, nu cu ochi morţi.

Papa era un acordeon!

Acum, burduful lui era gol.

Nimic nu intra şi nimic nu ieşea.

 

Începu să se legene înainte şi înapoi. O notă stridentă, tăcută, mâzgălită era captivă undeva în gură până când fu în fine capabilă să se răsucească.

Spre papa.

 

În acel moment, nu m-am putut abţine. Am dat ocol, s-o văd mai bine şi, din clipa în care am privit-o din nou, mi-am dat seama că pe el îl iubea cel mai mult. Expresia ei mângâia faţa bărbatului. Îi urmărea una dintre liniile de pe obraz. El stătuse cu ea în spălătorie şi o învăţase cum să răsucească o ţigară. El i-a dat pâine unui om mort de pe strada München şi i-a spus fetei să citească în continuare în adăpostul antiaerian. Poate că, dacă nu ar fi făcut-o, ea nu ar fi ajuns să scrie în pivniţă.

Papa – acordeonistul – şi strada Himmel.

Nu puteau exista separat, deoarece, pentru Liesel, ambele însemnau acasă. Da, asta era Hans Hubermann pentru Liesel Meminger.

Se întoarse şi îi vorbi celui de la LSE:

– Vă rog, zise, acordeonul lui papa. Aţi putea să mi-l aduceţi?

După câteva minute de confuzie, un membru mai în vârstă aduse cutia ponosită şi Liesel o deschise. Luă instrumentul rănit şi îl puse lângă corpul lui papa.

– Uite, papa.

Vă pot asigura de ceva, fiind un lucru pe care l-am văzut mulţi ani mai târziu – o viziune avută de hoţul de cărţi însuşi: odată ce a îngenuncheat lângă Hans Hubermann, l-a văzut stând în picioare şi cântând la acordeon. El s-a ridicat şi l-a agăţat de piscurile caselor distruse. Erau ochi de argint. Era o ţigară care îi atârna pe buze. Chiar făcu o greşeală şi râse apoi amuzat. Burduful respira şi bărbatul înalt cânta pentru Liesel Meminger pentru ultima dată, timp în care cerul ieşea încet din cuptor.

Cântă în continuare, papa.

Papa se opri.

Scăpă acordeonul şi ochii lui de argint continuară să se ruginească. Acum, nu mai era decât un trup pe pământ, iar Liesel îl ridică şi îl îmbrăţişă. Plânse pe umărul lui Hans Hubermann.

– Rămas-bun, papa, tu m-ai salvat. Tu m-ai învăţat să citesc. Nimeni nu poate cânta ca tine, nu o să beau niciodată şampanie. Nimeni nu poate cânta ca tine.

Braţele ei îl ţineau. Îl sărută pe umăr – nu mai putea suporta să-i privească faţa – şi-l puse din nou jos.

Hoţul de cărţi plânse până când a fost luată cu blândeţe de acolo.

 

Mai târziu, îşi amintiră de acordeon, dar nimeni nu observă cartea. Era prea mult de muncă şi, împreună cu o serie de alte materiale, a fost într-un sfârşit ridicată fără să i se arunce măcar o privire şi zvârlită într-un camion cu gunoi. Chiar înainte să plece camionul, m-am urcat repede şi am luat-o în mână…

Noroc că am fost acolo.

Dar pe cine păcălesc? Sunt în cele mai multe locuri cel puţin o dată, iar în 1943 am fost aproape peste tot.

Epilog    Ultima culoare

în rolurile principale: moartea şi liesel – nişte lacrimi de lemn – max – şi restituirea

Moartea şi Liesel

Au trecut mulţi ani de atunci, dar încă este multă treabă de făcut. Vă pot asigura că lumea e o fabrică. Soarele o învârte, oamenii o conduc. Şi eu rămân la fel. Îi port departe.

Cât despre ce a rămas din această poveste, nu merg pe ocolite pentru că sunt obosită, sunt atât de obosită şi o să v-o spun cât de de-a dreptul pot.

UN ULTIM FAPT Ar trebui să vă zic că hoţul de cărţi a murit abia ieri.

Liesel Meminger a trăit până la o vârstă foarte înaintată, departe de Molching şi de decesul străzii Himmel.

A murit într-o suburbie din Sydney. Numărul casei era 45 – la fel ca adăpostul Fiedlerilor –, iar cerul avea culoarea celui mai frumos albastru de după-amiază. Ca şi al lui papa, sufletul ei stătea drept.

În viziunile de dinaintea sfârşitului, îi văzu pe cei trei copii ai ei, nepoţi, soţul şi lunga listă de vieţi care s-au îmbinat cu a ei. Printre ei, luminoşi ca nişte felinare, erau Hans şi Rosa Hubermann, fratele ei şi băiatul al cărui păr va rămâne mereu de culoarea lămâilor.

 

Dar erau şi alte viziuni acolo.

Veniţi cu mine şi vă voi spune o poveste.

Vă voi arăta ceva.

Lemn, după-amiază

După ce strada Himmel a fost curăţată, Liesel Meminger nu avu unde să meargă. Se vorbea despre ea ca fiind fata cu acordeonul şi a fost dusă la poliţie, care se chinui să decidă ce va face cu ea.

Stătea pe un scaun foarte tare. Acordeonul se uita la ea prin gaura din cutie.

A durat trei ore până ce primarul şi femeia ciufulită să-şi arate feţele la