– Toată lumea spune că e o fată, zise doamna, care a supravieţuit pe strada Himmel.

Poliţistul arătă spre ea.

Ilsa Herman se oferi să care cutia, dar Liesel o ţinu ferm în mână în timp ce coborau scările secţiei de poliţie. Câteva străzi mai jos de strada München, era o linie de demarcaţie clară, care îi separa pe cei bombardaţi de cei norocoşi.

Primarul conduse maşina.

Ilsa stătu cu ea în spate.

Fata o lăsă să o ţină de mână, pe cutia acordeonului care stătea între ele.

Ar fi fost uşor să nu spună nimic, dar Liesel avu o reacţie contrară tragediei sale. Se aşeză în eleganta cameră liberă din casa primarului şi vorbi, şi vorbi – pentru sine – până în noapte. Mâncă foarte puţin. Singurul lucru pe care nu îl făcu deloc a fost să se spele.

Timp de patru zile, a cărat rămăşiţele din strada Himmel pe covoarele şi podelele din Grande Strasse numărul 8. Dormea mult şi nu avea vise, iar de cele mai multe ori îi părea rău că se trezea. Totul dispărea atunci când dormea.

În ziua înmormântării, tot nu se îmbăiase, iar Ilsa Hermann o rugase politicos să o facă. Înainte de asta, îi arătase baia şi îi dăduse un prosop.

Oamenii veniţi la slujba lui Hans şi a Rosei Hubermann vorbiră întruna despre fata care purta o rochie drăguţă şi un strat de murdărie de pe strada Himmel. A existat şi un zvon că, mai târziu în acea zi, a intrat îmbrăcată în râul Amper şi a zis ceva foarte ciudat.

Ceva despre un sărut.

Ceva despre un Saumensch.

De câte ori trebuia să-şi ia rămas-bun?

După aceea au trecut săptămâni şi luni, şi mult război. Şi-a amintit de cărţile ei în cele mai rele momente de amărăciune, mai ales de acelea care fuseseră făcute pentru ea şi de cea care îi salvase viaţa. Într-o dimineaţă, într-o reînnoită stare de şoc, chiar a mers înapoi pe strada Himmel să le găsească, dar nu mai rămăsese nimic. Nu exista recuperare după ce se întâmplase. Acest lucru va dura decenii. Va dura o viaţă lungă.

Au fost două ceremonii pentru familia Steiner. Prima – imediat la înmormântare. A doua – curând după ce Alex Steiner a ajuns acasă, când i s-a acordat permisie după bombardament.

De când aflase vestea, Alex fusese distrus.

– Isuse pe cruce, spusese el, numai dacă l-aş fi lăsat pe Rudy să plece la acea şcoală.

Salvezi pe cineva.

Şi îl omori.

De unde era să ştie?

Singurul lucru pe care îl ştia cu adevărat era că ar fi dat orice să fi fost el pe strada Himmel în acea noapte, astfel încât Rudy să fi supravieţuit, şi nu el.

Îi zise lui Liesel acest lucru pe treptele casei din Grande Strasse numărul 8, unde a ajuns în grabă după ce a aflat de supravieţuirea ei.

În acea zi, pe trepte, Alex Steiner s-a frânt.

Liesel i-a spus că îl sărutase pe Rudy pe buze. I-a fost ruşine, dar s-a gândit că i-ar fi plăcut să ştie. Au fost lacrimi de lemn şi un zâmbet de stejar. În viziunea lui Liesel, cerul pe care l-am văzut era cenuşiu şi lucios. O după-amiază de argint.

După ce războiul s-a terminat şi Hitler s-a predat în mâinile mele, Alex Steiner s-a apucat din nou de lucru în croitoria lui. Nu ieşea vreun ban, dar îşi ocupa timpul acolo câteva ore pe zi, iar Liesel îi ţinea adesea companie. Au petrecut multe zile împreună, mergând deseori spre Dachau, după eliberarea sa, numai pentru a fi trimişi la plimbare de americani.

În final, în octombrie 1945, un bărbat cu ochi apoşi, păr de pene şi o faţă proaspăt bărbierită a intrat în magazin. S-a apropiat de tejghea.

– E cineva aici pe nume Liesel Meminger?

– Da, e în spate, zise Alex. Era plin de speranţă, dar voia să fie sigur. Pot să întreb cine o caută?

Liesel a ieşit.

S-au îmbrăţişat şi au plâns, şi au căzut pe podea.

Da, am văzut foarte multe lucruri în această lume. Asist la cele mai mari dezastre şi lucrez pentru cei mai mari răufăcători.

Dar mai sunt şi alte momente.

Există unele poveşti (doar câteva, după cum am sugerat mai devreme) cărora le permit să mă distragă în timp ce lucrez, exact cum fac culorile. Le iau din cele mai ghinioniste şi neobişnuite locuri şi mă asigur că mi le amintesc în vreme ce-mi fac treaba. Hoţul de cărţi este o astfel de poveste.

Când m-am dus în Sydney şi am luat-o pe Liesel, am putut în cele din urmă să fac ceva ce aşteptasem de mult timp. Am pus-o jos, am mers pe Anzac Avenue, lângă terenul de fotbal, şi am scos o carte neagră şi prăfuită din buzunar.

Femeia în vârstă a fost uluită. O luă în mână şi spuse:

– Chiar e cu adevărat?

Am încuviinţat.

Cutremurată, ea deschise Hoţul de cărţi şi întoarse paginile.

– Nu-mi vine să cred…

Deşi textul se ştersese, îşi putea citi cuvintele. Degetele sufletului ei atingeau povestea scrisă cu atât de mult timp în urmă, în pivniţa din strada Himmel.

Se aşeză pe bordură şi eu m-am alăturat ei.

– Ai citit-o? întrebă ea, dar nu mă privi.

Ochii ei fixau cuvintele.

Am încuviinţat.

– De multe ori.

– Ai putut să o înţelegi?

Din acel moment, urmă o pauză lungă.

Câteva maşini au trecut pe acolo, în ambele direcţii. Şoferii lor erau Hitleri şi Hubermanni, şi Maxi, criminali, Dilleri şi Steineri…

Am vrut să-i vorbesc hoţului de cărţi despre frumuseţe şi brutalitate. Dar ce-i puteam spune despre acele lucruri pe care deja le ştia? Am vrut să-i explic că, în mod constant, supraestimez şi subestimez omenirea – că rareori pur şi simplu o estimez. Am vrut să o întreb cum acelaşi lucru putea fi şi urât, şi plin de glorie, iar cuvintele ei atât de osânditoare şi strălucite.

Niciunul dintre aceste lucruri însă nu mi-a ieşit din gură.

Tot ce am fost capabilă să fac a fost să mă întorc spre Liesel Meminger şi să-i spun singurul adevăr pe care îl ştiu. I l-am zis hoţului de cărţi şi vi-l spun acum dumneavoastră.

O ULTIM