cu boieri fără specificare de rang, şi „cel de jos" cu 48 de membri aleşi de toţi „gospodarii" tării, dar fără atribuţii legislative, ci numai de control. Un alt boier, Vasile Mălinescu, într-o scrisoare trimisă mitropolitului Veniamin Costache, lansase ideea năstruşnică, dar care avea să pătrundă, de a-1 face pe taran proprietarul bucăţii de pământ pe care o lua de la boier ca s-o muncească.

  Comentând toată această mişcare de idei, un istoric actual socoteşte că diferitele memorii adresate, rând pe rând, marilor puteri de către boieri au avut o influentă reală asupra politicii acestor tari şi că este fapt sigur că cele mai multe clauze, favorabile românilor, din tratatele semnate cu Poarta sau din hatişerifurile sultanului au fost rezultatul petiţiilor şi al propunerilor pornite din Principate. Acelaşi istoric constată că cele mai multe scrieri politice din Principate sunt opera parilor boieri, „în timp ce reprezentanţii boierimii mici şi mijlocii, 'ndeobste calificată drept liberală – Tăutu, de pildă —, au avut idei mult mai putin îndrăzneţe, au influenţat într-o măsură incomparabil mai redusă procesul de formare a conştiinţei naţionale, lupta pentru unitate şi independentă a tuturor românilor. Cât priveşte pe repre, zentantii burgheziei sau a ceea ce am numit, din neputinţa delimitării precise a categoriei sociale, masele populare, rolul lor în definirea unei concepţii romaneşti asupra politicii externe este practic nul"'3s

  La 7 octombrie 1826, Turcia, dornică să menajeze Rusia şi sg evite intervenţia acesteia în războiul dus de turci împotriva grecilor semna cu ea Convenţia de la Akkerman (Cetatea Albă), prin care erau recunoscute ca îndreptăţite câteva revendicări moldovalahe, în, deosebi alegerea pe şapte ani, de către Divanurile celor două Principate, a unor domnitori pământeni – cu dubla învoire a sultanului şi a tarului —, precum şi libertatea comerţului, cu condiţia ca Turcia să fie aprovizionată cu grâu.

  Concesiile acestea nu vor împiedica totuşi izbucnirea războiului. La 26 aprilie 1828, Rusia declară război Turciei si, în cinci zile, armatele generalului Wittgenstein ajungeau la Dunăre, în vreme ce mica garnizoană turcească de la Bucureşti se retrăgea în grabă, potrivit ordinelor primite, către fortul Giurgiu, în oraş, s-a văzut din nou nebunia, îmbulzeala boierilor şi a negustorilor de a căuta să se adăpostească peste munţi. Ion Ghica, în vârstă de 12 ani la acea vreme, a evocat, mai târziu, în scrisorile către Alecsandri, cu darul lui neîntrecut de povestitor, fuga familiei sale către Transilvania.

  Era aceeaşi scenă, care se repeta la fiecare generaţie sau poate chiar mai des.

  De data aceasta, soarta armatelor ruseşti fusese mai norocoasă, încă de la începutul războiului, în primele zile ale lui iunie, căzuse Brăila, urmată de alte fortăreţe de pe Dunăre, şi armatele ruseşti pătrunseseră în Bulgaria. Le-a trebuit însă încă un an înainte de a cuceri Adrianopolul, în Balcani, şi Erzerumul, în Caucaz, iar Turcia să ceară pacea, care a fost semnată la 2 septembrie 1829, la Adria-nopol. Rusia obţinea teritorii foarte întinse în Asia, dar, de teama unei intervenţii a Austriei şi a puterilor apusene, în revendicările ei în Europa, se arată moderată. Turcia ceda Rusiei gurile Dunării şi restituia Munteniei cele trei „raiale", Turnu, Giurgiu şi Brăila, enclavele sale de la nordul fluviului. Principatele îşi vedeau confirmat dreptul de a-şi alege domnitorii pe viaţă, intervenţia puterii „suzerane" având să fie, de acum încolo, limitată la perceperea unui tribut în bani şi la un oarecare drept de supraveghere, în înţelegere cu Rusia.

  «uterea „protectoare". Aceasta îşi menţinea totuşi trupele de ocupa-F;e până la achitarea integrală a despăgubirilor de război, fixate la îl 500000 de ducaţi.

  Aveau într-adevăr să rămână încă cinci ani. Si, o dată cu războiul sj ocupaţia, au venit şi rechiziţionările, jafurile şi umilinţele.

  potrivit spuselor consulului Angliei, chiar din momentul intrării trupelor ruseşti, tezaurul Munteniei fusese nevoit să contracteze un împrumut de zece milioane de piaştri, sumă foarte mare pentru vremea aceea, ca să facă fată cheltuielilor de întreţinere a armatelor ruseşti.

  Saint-Marc Girardin raportează şi el (dar nu mai este o mărturie de primă mână): „Las anume de o parte suferinţei. Munteniei şi ale Moldovei în timpul războiului din 1828 şi 1829. Aceste suferinţe nu pot fi descrise. Nu s-a pomenit niciodată o nimicire mai înspăimântătoare a unor făpturi însufleţite; niciodată dezordinea şi nepăsarea nu au adus atî-tea nenorociri; dar, de fapt, în toate aceste rele, trebuie să vedem mai curând urmările războiului decât voinţa guvernului rus. La început, acesta chiar făcuse torul ca să crute Principatele; pusese guvernator acolo pe contele Pahlen, om cinstit şi drept; numai că, putin după aceea, vârtejul războiului, vechea brutalitate moscovită, care dispare în saloane, dar reapare în tabăra militară, au trecut mai presus de voinţa binefăcătoare a împăratului. Era nevoie ca armata rusă de dincolo de Dunăre să poată trăi, iar lucrul acesta a fost singura sarcină a guvernatorilor ce 1-au înlocuit pe contele Pahlen. Şi-au îndeplinit-o cu asprime, folosind şi constrângerea, şi batjocura. Când li s-a spus generalilor ruşi că boierii nu mai au boi ca să facă transporturile, ei au răspuns:

  — şi ce dacă? Să fie înhămaţi boierii! Nu stiu dacă, în locul boilor, au fost înhămaţi boierii, dar ţăranii au fost înhămaţi, ceea ce tot batjocorirea fiinţei omeneşti se cheamă. Lipsa boilor arată până unde ajunseseră lucrurile într-o tară vestită pentru numărul ei mare de vite şi care avea cu ce hrăni armate de zece ori mai mari decât armata rusească, însă haosul consumă mai mult decât douăzeci de armate. Turme imense, adunate prin jaf, istovite de oboseală şi lipsite de nutreţ, cădeau moarte pe drumurile pe care nu se mai putea umbla din pricina hoiturilor şi a duhorii ce ieşea din ele.

  — Câţi boi mai aveţi din cei 36 000 pe care i-aţi luat de curând din Principate? îl întreba, pe la mijlocului războiului, marele duce Mihail pe generalul care avea conducerea acestui serviciu.

  — Nici măcar de 0 friptură pentru înălţimea Voastră, răspunde generalul. Furniturile au fost reînnoite în întregime şi risipite cu aceeaşi nepăsare. As pu„ tea cita nu stiu câte fapte