Mama se opri din nou şi tăcu câtva timp.

  — Dar n-am simţit eu, în vis, nici o durere, părinte, continuă apoi cu alt glas, dar de câte ori îl văd cum se uită la mine cu ochii, mi se face rău şi-mi tremură picioarele. Că el nici nu mai îmi spune, dar eu îl simt după ochi şi mi-e frică să nu moară dacă nu se duce la şcoală. Ce-o fi steaua aia care am visat-o, părinte?

  — E steaua lui, răspunse preotul.

  — Şi lumina aia de la morgă mi-e frică să nu fie moartea, părinte! mărturisi mama turburată. Că dacă nu-l lăsăm pe băiat să-şi urmeze steaua lui, moare!

  — Învaţă bine băiatul? întrebă preotul.

  — Părinte, el a fost rar la şcoală, dar a luat mereu premiul întâi.

  — Cât pământ aveţi?

  — Eu am lotul meu, şapte pogoane.

  — Să-l ajute fetele şi să le rămână lor partea lui de pământ.

  — O, părinte… murmură mama în prada unei mari turburări. Fetele trebuie să-l ajute, că e pământul meu, şi dacă vreau nu le dau, dar e tat-său care nu se poate înţelege nimeni cu el. Avem datorii mari la bancă şi la fonciire.

  — Ai vorbit cu el?

  — I-am spus o dată: „Ilie, fă şi tu ceva pe lumea asta, dă-l pe băiat la şcoală”.

  — Şi el ce ţi-a răspuns?

  — Le-a spus fetelor: „Auziţi ce zice mă-ta, că să-l dăm pe Niculae la şcoală!” Râde, părinte, nu-i pasă!

  — Nu trebuie să te superi pe el! o sfătui preotul cu blândeţe. Vreai să vorbesc eu cu el?

  — Asta am vrut să te rog părinte, şopti mama cu un glas gâtuit, dar preotul îi acoperi şoapta cu o rugăciune şi după ce o închină din nou peste patrafir îi puse întrebările spovedaniei: A minţit? A furat? A făcut farmece?

  Mama răspunse că s-a ţinut cât a putut să nu facă nici un păcat de la ultima spovedanie încoace, dar că i-a mai scăpat. Dar n-a făcut farmece şi n-a furat în viaţa ei!

  — Ăsta e păcatul de care mă tem, să nu moară băiatul, spuse ea din nou şi începu să plângă liniştită şi uşurată, în timp ce preotul spunea rugăciunea de încheiere.

  Acasă mama îi spuse lui Niculae, şi Niculae, oho! sărise în sus: era o idee grozavă. Şi pe loc îi venise şi lui una: să se ducă să vorbească cu învăţătorul. Se dusese şi vorbise chiar azi pe seară şi acum stătea în întuneric pe prispă la spatele tatălui său şi chicotea în sinea lui gândindu-se că tatăl nici nu ştie ce-l aşteaptă.

  „Dar dacă nici aşa n-o vrea?” i se strecură apoi îndoiala în suflet. Îl cunoştea bine! Era în stare să-i spună atât părintelui cât şi învăţătorului că dacă părintele şi învăţătorul îi dau nişte bani aşa de la ei, atunci el, Moromete, „consimte cu cea mai mare plăcere” să-l dea la şcoală.

  „Ba o să consimţi tu şi aşa! gândi Niculae uitându-se supărat la spinarea lui taică-său. Păi sigur, dacă vouă puţin vă pasă de mine, credeţi că aşa merge! Să vedeţi voi cum vinde ea mama două pogoane ale mele şi mă dă! A, mamă! exclamă Niculae cu inima ticăind de recunoştinţă pentru ea. Când o să ies învăţător, o să-ţi cumpăr o fustă de catifea şi n-am să te las să mai munceşti. Iar tu, Tito şi Ilinco, mânca-v-ar câinii, ce-o să vă pară vouă rău când m-oţi vedea învăţător!” „Niculae, eşti învăţător?” o să spună Ilinca cu privirea plecată. „Păi sigur că sunt, ce credeai tu?” o să-i răspundă el băţos şi încă supărat de câte a îndurat din partea lor. „Nu-mi iai şi mie o rochie, Niculae?” o să se roage Tita. „Nu-ţi iau. Când eu spuneam să mă duc la şcoală, râdeai. Râzi şi acuma!” Iar lui Paraschiv o să-i spună aşa: „Bă, nene, ia spune, mă, ce înveleşte pisica?” adică o să-i aducă aminte de cuvintele lui tâmpite de la secere, când a plâns din pricina lui.

  Astfel gândea Niculae, tremurând de bucurie, de speranţă şi de teamă, în timp ce liniştea nopţii cobora din ce în ce mai jos pe pământ. În salcâmi ţânţarii bâzâiau. Undeva în tindă cricăia un greier. Fără să bage de seamă, liniştea pământului se strecură încet în inima lui Niculae şi privirea lui deschisă spre lumea fantastică a cerului plin de stele se închise pe nesimţite. Gândurile lui răzbunătoare se topiră şi ele ca şi când n-ar fi fost.

 Chapter 12

  Niculae nu ştia că tatăl său se gândea la el mai puţin decât oricând.

  Ştiri neliniştitoare îi veniseră lui Moromete la urechi. Ieri seara se întâlnise cu Scămosu, negustor de găini, care îi povesti ceva despre Achim, iar de dimineaţă auzise pe unii vorbind că s-a dus cineva la obor să vândă grâu şi că s-a întors cu căruţa îndărăt: negustorii de cereale dădeau pe dublă nici mai mult nici mai puţin decât douăzeci de lei.

  Ştirea despre preţul pieţei i se păru lui Moromete cam fără rost (cu toate că îngrijorătoare, deoarece pentru a urca în toamnă la cincizeci şi în iarnă la şaizeci-şaptezeci ar fi trebuit ca piaţa să ofere acum pentru dubla de grâu cel puţin treizeci-patruzeci de lei) şi nici nu vru să se gândească prea mult la ea, dar de-a dreptul de neînţeles i se păru ceea ce îi povesti Scămosu despre Achim.

  Nu spuse nimic nimănui, încercând să priceapă singur, dar câteva zile mai târziu, după ce termină de cărat paiele şi macină, renunţă să mai înţeleagă.

  Era sâmbătă după-amiază şi mama făcuse pâine nouă. Fetele puseră pe masa o strachină cu borş de lobodă, dar nimeni nu vroia să strice gustul pâinii cu borşul