Niculae îşi dădu seama că trebuie negreşit, cu orice preţ, orice s-ar întâmpla, să plece din sat şi să înveţe mai departe şi descoperirea i se păru atât de revelatoare încât i-o comunică fără şovăială tatălui său.

  — Tată, eu trebuie să mă duc la şcoală! spuse el într-o după-amiază la arie, cu un glas dramatic şi ameninţător, în auzul întregii familii.

  — Du-te, mă! răspunse Moromete cu simplitate, şi toţi, până şi maică-sa, izbucniseră în hohote.

  Tatăl său avusese un glas din care înţelegea că era vorba de şcoala asta din sat.

  — O să vedeţi că am să mă duc, răspunse Niculae, de astă dată fără să se mai tulbure, cu acea convingere care nu mai avea nevoie să fie dovedită.

  Şi în clipa aceea se produsese desprinderea de familie, un sentiment tainic, care trebuia ascuns în adâncul sufletului: avea încă nevoie de ei, nu putea zbura fără ei.

  Începuse apoi atacul. Totul trebuia făcut prin mama, de ea se simţea încă legat şi fără ajutorul ei nu putea să înceapă lupta.

  — Mamă, eu, dacă mă însor, am dreptul la două pogoane de pământ, nu e aşa?

  — Întâi să te faci mare şi pe urmă să te gândeşti la însurătoare, răspunse mama.

  — Mamă, dacă ia Tita un pogon şi Ilinca un pogon, partea mea, mă lasă să mă duc la şcoală? Eu n-am nevoie de nici un pământ, să-l ia ele şi să mă ajute să plec.

  — Niculae, Niculae, nu ne arde nouă de şcoală! răspunse mama după câteva clipe de uluială.

  — Ba să le spui, mamă, să vorbeşti cu ele, că eu la toamnă plec! Zău că plec, fug!

  Niculae nu ştia totuşi ce se petrecea cu mama lui. În duminica următoare ea rămase mai la urmă în biserică şi, când se termină slujba, îngenunche în faţa altarului. Preotul o văzu şi, deschizând mica uşă, o întrebă cu blândeţe:

  — Ce este, Catrino, vrei să te spovedeşti?

  — Părinte, aş vrea să mă spovedesc, că iar n-am odihnă în somn!

  Parohul Petre Provinceanu nu era pentru mama un sfânt. Ştia că în timp ce le îndemna pe femei, la biserică, să ţină post şi să nu păcătuiască, el mânca de dulce şi păcătuia. Când era mai tânăr era chiar hrăpăreţ, umbla după muieri şi îi plăcea să tragă la măsea. Nu mai târziu decât cu un an în urmă săvârşise un mare păcat certându-se cu celălalt paroh mai tânăr, în altar, pentru leturghii. Toate acestea nu scădeau însă în ochii mamei „harul” preotului. „Părintele are copii în şcoli, o duce şi el greu!” spunea ea. Preotul se aşeză în strană şi o chemă pe Catrina sub patrafir.

  — De ce nu dormi? o certă el. Să ştii că uneori când eşti prea ostenit, nu te odihneşti bine. Aţi terminat de secerat?

  — Am terminat, părinte, l-am cărat la arie.

  — Ei, ia spune, ce mai este? Te-ai certat iar cu copiii, vitregi?!

  — Nu, că eu de mult nu le mai zic nimic!

  — Dar zic ei.

  — Nu mai zic nici ei, că i-am lăsat să facă ce vor. Dumnezeu a avut grijă de mine şi m-a iertat din partea lor, nu mai visez nimic.

  Preotul spuse o rugăciune scurtă, o închină pe mamă peste patrafir şi apoi se făcu tăcere.

  — Părinte, începu mama într-o şoaptă reculeasă, am un băiat şi nu ştiu ce e cu el… A zăcut de friguri toată vara… Părinte, l-am crescut şi eu cum am putut şi de dat la şcolă l-am dat ca şi pe ceilalţi… Ba se ducea, ba nu se ducea, că îl trimeteam cu oile şi iarna era desculţ… Nu ştiu ce să fac, părinte, că tat-său nu se uită la el şi mi-e milă de el că slăbeşte şi plânge pe sufletul meu! S-a lipit învăţătura de el! Ar munci el, săracu, dar e slăbuţ şi fetele alea sunt rele. Că nici el nu e bun, dar îl doare şi pe el inima când vede alţi copii prin şcoli. Îi e necaz, râd de el şi n-am ce face… M-am gâdit, părinte, că ar fi bine să plece de-aici.

  Mama se opri şi părintele nu întrerupse tăcerea ei dureroasă. Deodată mama oftă din adâncul inimii şi îşi acoperi faţa cu palmele.

  — Am avut un vis, părinte, şi nu pot să mă mai odihnesc. Cât pui capul pe căpătâi şi închid ochii, văd visul.

  — Spune visul, şopti preotul ocrotitor.

  — L-a prins odată frigurile pe mirişte şi în ziua aia eram pe terminate la secere şi se făcea seară şi fetele voiau să sfârşim până seara, să nu mai venim şi a doua zi şi s-au pus cu gura pe el ca să dea mai repede. El, săracul, a dat, dar e numai inima de el, părinte, şi a ostenit băiatul şi a doua zi l-au prins iar frigurile. Cum eram pe mirişte – că nu terminasem – tat-său l-a trimes acasă şi el s-a dus şi când am venit şi noi pe la nimiez, l-am găsit în mijlocul bătăturii, zăcea la soare. Nu ştiu ce mi s-a părut mie, părinte, că nu mai mişcă! „Niculae, scoal’ că te calcă căruţa!” M-am dat repede jos şi l-am tras de acolo. Noaptea am avut visul… Se făcea că îl luase sanitarul la spital – că aşa ne-a tot spus, să-l băgăm în spital – şi eu mă sculasem de dimineaţă să mă duc să-l văd. Mergeam spre spital aşa spre revărsatul zorilor şi ostenisem. M-am aşezat pe iarbă să mă odihnesc. Când mă uit pe cer, văd o stea. „E steaua lui Niculae”, am auzit un glas. M-am ridicat de pe iarbă şi se făcea că ajunsesem. Mergeam încet pe dealul ăla şi în vale se vedea spitalul. Când mă uit eu în curtea spitalului, văz o luminiţă la morgă! O lumină mică