Ţugurlan era încă la masă când auzi poarta bătăturii deschizându-se.

  — Tot eu sunt, Ţugurlane, spuse şeful de post în şoaptă (era acum însoţit de doi soldaţi). Ce faci, te-ai culcat?

  — Nu, taman mâncasem.

  Şeful de post intră în curte şi se aşeză pe prispă.

  — Ţugurlane, Aristide a telefonat la legiune, îi spuse el. Când m-am dus la secţie şi am vorbit şi eu cu legiunea, dom’ majur mi-a dat ordin să te trimit acolo cu escortă; aşa că îmbracă-te, ia-ţi ceva de mâncare, şi ceva bani dacă ai, şi hai să mergem!

  — Dom’ şef, dar dumneata de ce n-ai raportat cum s-a întâmplat? Dumneata ştii că eu nu…

  — Lasă vorba, Ţugurlane! Ţi-am spus adineauri că n-am ce să-ţi mai fac! După ce că-mi sari în cap, mai vreai să te şi apăr.

  — N-am nevoie de apărarea dumitale!

  — Atunci îmbracă-te mai repede şi nu mă mai ţine aici! Ţugurlan intră în casă. Îşi luă o flanelă. Îşi puse pălăria pe cap.

  Nemaiavând ce să ia, vru să iasă, dar avu o clipă de nelinişte. Rămase ţintuit în mijlocul casei şi i se păru că lumina lămpii scade şi se face întuneric. Într-o clipă îşi aminti de arie, de snopii de grâu, de Moromete. („Ce-o fi făcând Moromete?” îl fulgeră prin cap şi îi păru rău că n-are să mai poată să-i dea îndărăt sacul de grâu.) Apoi neliniştea îi trecu şi o strigă pe muiere din tindă. Îi spuse că are să se întoarcă, să n-aibă nici o grijă. Să nu i se întâmple ceva băiatului.

  — Până mă întorc, mai du-te pe la soră-mea, sfârşi el şi ieşi şi trecu prin tindă, fără să se uite spre prag.

  Acolo era băiatul şi simţise că era mai bine să nu-l vadă.

 Chapter 11

  În acest timp, la Moromeţi era linişte. Mai târziu când întâlnindu-se cu Cocoşilă, cu Dumitru lui Nae şi cu Iocan, avea să afle că Ţugurlan a fost condamnat la doi ani închisoare, Moromete avea să întrebe: „De ce a făcut Aristide chestia asta? A înnebunit, sau ce e cu el? El nu-şi dă seama că… „

  Şi nu mai spusese restul gândirii, de uimit ce era…

  La ora aceasta însă, când şeful de post încheia procesul-verbal pe baza căruia Ţugurlan avea să fie condamnat, Moromete dormea.

  Erau istoviţi toţi, treieraseră chiar astăzi şi se culcaseră devreme ca să se poată duce dimineaţă din nou, la arie. Ceata nu terminase şi în afară de asta mai aveau de cărat paiele.

  Cu toate că Niculae dăduse toată ziua cu furca la spatele maşinii şi se simţea zdrobit de oboseală, când se făcu linişte deplină peste sat el deschise din nou ochii lângă spinarea tatălui său şi, ca şi data trecută când se hotărâse plecarea lui Achim la Bucureşti, bucuria îi luă cu mâna oboseala şi rămase treaz, cu privirea deschisă spre stelele de pe cer.

  De astă dată tatăl său dormea dus şi putu să se gândească în voie la el însuşi şi la dorinţele lui arzătoare.

  Din ziua aceea, de la seceriş, când plânsese pe mirişte fiindcă fraţii îşi bătuseră joc de el, înţelesese că într-adevăr tatăl său nu era un tată din aceia pe care un copil, ca să i se îndeplinească dorinţa, trebuie să-l sâcâie mereu cu acelaşi lucru. Tatăl său era un om care gândea şi gândirea lui era limpede, n-avea nevoie să se înghesuie în ea. Nu cu rugăminţi putea să-l facă să-l dea la şcoală, ci cu argumente…

  Şi din ziua aceea începuse să le caute. Nu mai suflase o vorbă nimănui şi ori de câte ori avea prilejul să rămână singur (de obicei seara la culcare sau ziua în grădină sub dud, sau la câmp pe o brazdă), se retrăgea în sinea lui şi se gândea în linişte la acel lucru necunoscut care îi închidea calea: voinţa tatălui său. Aşezându-se jos cu coatele pe genunchi şi cu fruntea aplecată spre pământ, încerca să-i pătrundă adânc taina, să afle cum şi în ce fel trebuie să procedeze pentru ca de acolo să ţâşnească hotărârea: „Pe Niculae am să-l dau la şcoală”.

  Prima descoperire pe care o făcu fu aceea că tatăl său nu spunea nici da, nici nu şi socoti acest lucru drept o victorie; tatăl său ar fi putut spune nu, din capul locului! Gândindu-se ce lucru turburător ar fi să plece din sat şi să înveţe mai departe la şcoala normală, nehotărârea tatălui său (el aşa credea, că era vorba de nehotărâre) căpătă pentru el proporţii nemăsurate: îi pândea expresia chipului, privirea, mişcarea cutelor frunţii şi îşi spunea: „Se gândeşte, ah, ce bine! Să nu spun nimic, să nu suflu o vorbă, să-l las să se gândească.”

  Şi între timp se gândea şi el şi în curând făcu altă descoperire, şi anume că pentru fraţii şi surorile lui şcoala era ceva absolut străin şi îndepărtat, al cărei rost pe pământ nu-l cunoşteau şi nici nu vroiau să-l cunoască. Descoperirea aceasta îl întrista puţin pentru mama lui. Ar fi dorit ca ea să ştie să citească şi să se bucure şi ea aşa cum se bucura el când îi cădea în mână o carte şi o citea. Descoperirea îl făcu apoi să simtă pentru fraţi şi surori dispreţ şi duşmănie. Ei nu numai că nu doreau cartea, dar încercau chiar să-i dea de înţeles că dacă el o doreşte, asta n-o să le schimbe lor părerea despre el, tot la muncă au să-l pună şi tot „ţestosul ăla de Niculae care trebuie luat de urechi” o să-l numească. Tatăl său preţuia cartea, dar nici el într-atâta încât să înţeleagă că pentru cineva ea putea însemna totul.

  Ajuns aci cu descoperirile,