împotrivi cu adevărat (nu era vorba de împotrivirile ei obișnuite care-i veneau dintr-o temere obscură, dintr-o idee a ei intuită doar de mine că intra într-un tărîm în care o altă Matildă ar fi putut să învingă în viața ei, acel abandon, acea părăsire care dacă ar fi biruit ar fi robit-o fără scăpare și nu mai știa ce-ar deveni), ci o împotrivire totală, însoțită de o forță fizică neobișnuită. Aprinsei veioza, îi luai capul în mîini și îi spusei vorbindu-i aproape de gură, copleșit de o dorință care îmi cerea să fac orice ca s-o înduplec: „Matilda, eu te iubesc pe tine, vezi că nu te chinuiesc cu sentimentele mele, dar te iubesc din tot sufletul, cum n-am iubit și n-o să mai iubesc pe nimeni niciodată. Te las să faci ce vrei, dar să nu te îndoiești de iubirea mea etc, etc…” și începui s-o sărut cu patimă și, simțind că nu mai era atît de rigidă, îmi făcui din ce în ce mai blînde, mai tandre sărutările și șoaptele și astfel o luai fără veste, împins de o violență mare și se și trezi cu mine în ființa ei… „Ahhh!” strigă în prada unei imense surprize și începu să se zbată, dar era prea tîrziu, zbaterile, știam asta, îi topeau voința ca prin farmec, căci astfel era ea făcută, cedînd la doi demoni, ideile care aveau asupra ei efectul unui drog și îmbrățișările mele care o împingeau spre tărîmul abandonului, în care celălalt demon, pe care ea de fapt îl iubea, căci o făcea să fie admirată de lume, deși știa că devenea odioasă, o lua la goană schelălăind…

Încercai s-o aduc mai încoace, s-o fac să deschidă ochii, să ne uităm unul la altul, să-mi răspundă la mîngîieri și sărutări, dar nu reușii… Ce viziuni avea ea în acel tărîm în care intra și din care nu se putea sau nu voia să se mai smulgă? De obicei nu revenea din el cel puțin o zi, cînd se întîmpla ca trecînd pe lîngă ea să-și întoarcă privirea după mine și să-i întîlnesc minunații ei ochi în care licărea ceva fără nume, indefinitul, privire pe care i-o descoperisem numai trăind împreună… de fapt te iubesc, parcă îmi spunea, asta e ceva care nici eu nu știu ce e, vezi? îți dai seama? mai ai îndoieli? Să nu uiți asta niciodată, să mă iubești… Pentru ca în clipele următoare lumina acestei priviri să se schimbe, sub puterea unui gînd contrariu, la fel de greu de descifrat, pe care tot trăind împreună îl descoperisem… Crezi că dacă sîntem căsătoriți nu mai ai nici o grijă? Atenție, nimic nu e sigur, orice se poate întîmpla, gîndul deja îmi zboară, n-o să știi niciodată la ce… Bine, îi răspundeam prin tăcere, n-o să uit divina ta privire și nici întunecatul ei revers, chiar dacă nu înțeleg nici una, nici alta.

De astă dată însă își reveni imediat, se acoperi cu mișcări sigure și mă întrebă: „Zici că mă iubești?” „Bineînțeles!” răspunsei. „Bineînțeles? Ce mincinos!” spuse cu o indignare resemnată în glas și sigură pe ea, semn că nu exista răspuns la revelația pe care o avusese și n-avea chef să audă și de la mine cuvinte. Nici nu le pronunțai. Mă dădui jos din pat și mă retrăsei în biroul meu, neliniștit că nici cînd o iubeam din tot sufletul nu mai puteam s-o spun. Mincinos? Ei bine, gîndii, vom despuia viața noastră de orice farmec al comunicării, prin cuvinte sau orice altceva. Dacă totul poate fi numit minciună, ne vom strădui ca totul să nu mai însemne nimic, chiar dacă un adevăr ne-ar năuci cu lumina lui orbitoare…

Capitolul VII

Veni în sfîrșit într-o zi și așteptata reformă a învățămîntului. Catedra de filozofia culturii al cărei șef fusese atîția ani marele poet și filozof se desființă și toți care predau la ea fură dați afară. Roșu Decebal fu numit prodecan în locul unuia de la Estetică, care fu pensionat. De la Litere, facultatea (care căpătă altă denumire, de filologie) aproape că se goli, rămaseră doar renumitul romanist și Ion Micu, care devenise profesor și fu numit șef de catedră în locul celui pensionat. La istoria filozofiei rămase șeful catedrei și cu mine, cei doi cu care vrusesem să mă împrietenesc și care cultivaseră pe omul neînsemnat fură dați și ei afară, dar, așa cum am spus, cu cîntec, prin demascare în ședință pentru mentalitate burgheză și cosmopolitism, demascare condusă cu senzațional apetit inchizitorial de către decanul nostru, Vaintrub, titularul catedrei de marxism. Cei doi puși pe liber erau eminenți tineri, dar, cum spune Ion Micu despre ei, „știau prea multe”. Mă trezii rîzînd de această cinică remarcă (rîserăm amîndoi vîrtos și îndelung, eu făcînd hă, hă, hă, el zgîlțîindu-și burta), fără să-mi dau seama cît de adînc operase în conștiința mea marea discuție pe care o avusesem cu el în acea zi memorabilă: mă bucurai că aceia o pățiseră și mă bucuram că eu am rămas, uitînd de hotărîrea mea de atunci de a părăsi universitatea și de a preda copiilor abecedarul… Nu fusese cazul. Întîi că la catedra noastră se făcea totuși filozofie, chiar dacă era împărțită în două mari categorii, materialistă și idealistă. Cea materialistă era cea adevărată, iar cea idealistă, o eroare care trebuia combătută, trebuia luptat împotriva ei. Da, dar pînă să lupți întîi o învățai, ceea ce era esențial. Studentul inteligent putea să-și dea singur seama dacă era cazul sau nu s-o combată, să lupte împotriva ei, dacă era propriu filozofiei în general și celei idealiste în special să fie considerată una justă și alta o primejdie. Desigur, unii mari filozofi materialiști au putut fi ignorați și chiar interziși sub presiunea bisericii. Casa lui Rousseau a fost lovită cu pietre și numai fuga l-a salvat de une lettre de cachet[1]. Dar și Socrate a băut cucuta, fără să fie un materialist, deși a fost acuzat că neagă existența zeilor. Giordano