simplu de o anexare. Chiar înainte de intervenţia armatei, în 1828, amestecul constant al consulilor ruşi în afacerile interne ale Principatelor stânjenea mult acţiunea domnitorului şi-i exaspera pe boieri, în 1827, consulului Prusiei, Kreuchely, care credea că-1 măguleşte spunându-i că, pesemne, el avea să fie viitorul domnitor ales al Munteniei, marele ban Bălăceanu îi răspunde că va avea grijă să nu se întâmple aşa ceva, căci ce cinste este să fii domnitor când un simplu consul te poate dojeni şi îţi poate da porunci.

  Situaţia va fi şi mai rea după adoptarea Regulamentului Organic, în perioada numită „epoca regulamentară". Domnitorii nu mai îndrăznesc să-şi aleagă colaboratorii în afara cercului de personalităţi pe placul consulatului Rusiei.

  În contradicţie cu cele scrise în tratatul de la Adrianopol, în 1834, primii doi domnitori „regulamentari" nu fuseseră aleşi, ci numiţi, de comun acord, de către „curtea suzerană" (Turcia) şi curtea protectoare" (Rusia): în Muntenia, Alexandru Ghica, fratele vitreg, mai tânăr, al predecesorului său, iar în Moldova, Mihai Srurdza, văr de departe al predecesorului său. Amândoi au avut domnii grele, hartuiţi între pretenţiile tot mai tiranice ale Rusiei şi o opoziţie internă multiformă şi tot mai cutezătoare; opoziţiei tradiţionale a unei facţiuni boiereşti oarecare i se adăuga acum un adevărat front democratic, unde exista o considerabilă bază „burgheză" şi chiar populară – însă condusă, şi ea, de cele mai multe ori, de tineri boieri cuceriţi de idealurile democratice. Mihai Sturdza, mai bine pregătit pentru domnie, si, totodată, mai abil şi mai energic, dar, fără îndoială, şi mai inteligent, a reuşit să se menţină pe tron timp de 15 ani, până după mişcările revoluţionare din 1848, dejucând, rând pe rând, toate comploturile şi toate intrigile urzite împotriva sa. Alexandru Ghica însă avea să fie destituit în 1842, prin acordul celor două Curţi, cea „protectoare" şi cea „suzerană". Va fi înlocuit cu Gheorghe Bibescu, ales, pentru prima oară, de către colegiul electoral prevăzut de Regulamentul Organic, care asigura dominaţia infimei minorităţi a marilor boieri – în Muntenia, 30 de familii, numărând 70 de inşi!

  Aici, se cade să deschidem o mică paranteză: este interesant de notat că istoricii actuali, chiar şi în România, folosesc, fără nici un fel de ironie, argumentul principal folosit de marea boierime ca să justifice înverşunarea cu care şi-a apărat privilegiile la redactarea Regulamentului Organic (încât însuşi Kiseleff fusese nevoit să intervină uneori într-un sens mai liberal): trebuia evitată, cu orice preţ, distrugerea bazei economice a boierilor, întrucât ei erau călăuzele fireşti ale neamului şi singura lui apărare împotriva încălcărilor străine şi a încercărilor de anexare sau de înstrăinare. Familiile ce făceau parte din micul nucleu care monopoliza puterea de două sau trei sute de ani păstraseră, din epopeea fulgurantă a lui Mihai Viteazul şi a voinicilor lui, orgolioasa credinţa că numai ei stiu ce este bine pentru patrie. Astăzi, nu mai este atât de important de stabilit partea de ipocrizie din această pretenţie; important este să ne întrebăm dacă nu cumva ea conţinea totuşi un sâmbure de adevăr. Clasei boierilor i se pot pune în cârcă toate păcatele acestei lumi. Ca orice aristocraţie, ea a fost lacomă, egoistă si, adesea, uşuratica, însă două constatări se impun în mod obiectiv: mai întâi că, dintr-o „minoritate activă", ieşită din sânul boierimii, s-au ivit toţi doctrinarii renaşterii naţionale, mai toţi fruntaşii revoluţiei de la 1848 şi reformatorii de după Unire; apoi, că inteligentei politice şi stăruitoarei activităţi diplomatice a unui mănunchi de mari boieri îşi datorează probabil ţările române norocul, la mijlocul veacului trecut, de a nu fi fost prefăcute în simple gubernii ale împărăţiei tarilor.

  În timpul acesta, sub noul sistem agrar instaurat de Regulamentul Organic, condiţia taranului se înrăutăţise. Teoretic, nu s-a dorit altceva decât unificarea şi codificarea practicii existente, în realitate, unele stipulări introduceau anumite modificări, toate defavorabile ţăranilor.

  Dreptul exclusiv al proprietarului asupra unei treimi din pământul lui, destinat pe viitor aproape în întregime culturii griului pentru export, era consacrat legal, precum şi „monopolurile feudale", cum ar fi cel asupra vânzării vinului; pe de altă parte, fixarea numărului de 12 zile de clacă pe an era însoţită de norme zilnice minime atât de ridicate, încât, practic, numărul de zile se dubla; apoi, întinderea păşunilor pe care proprietarul trebuia să le dea ţăranilor pentru vitele lor era mai mică decât în vechile cutume şi ţinea seama de categoria în care era pus taranul: fruntaş, mijlocaş, codaş. Fruntaşii (care aveau patru animale de muncă şi una sau mai multe vaci) primeau cam 4 ha şi jumătate, mijlocaşii (două animale de muncă şi o vacă), jumătate din suprafaţa dată fruntaşilor, codaşii, care nu aveau decât braţele lor, nu primeau nimic. şi cum aceste păşuni nu erau, în general, de ajuns, mai ales dacă taranul avea mai multe animale decât acel minim prevăzut în Regulament, eventualul supliment îi era dat contra unui anumit număr de zile de clacă de hectar – încât, pe această cale ocolită, proprietarul ajungea să scoată de la taran îndoit, întreit şi chiar împătrit numărul de zile de clacă prevăzut de lege. Se ajungea, astfel, la situaţia din ţările vecine, Rusia, Polonia, Austria.

  În sfârşit, dijma nu mai era fixată de lege, ci varia după cum erau contractele, aşa-zis libere, încheiate între proprietari şi ţărani; si, în-trucât populaţia ţărănească sporise în acelaşi timp cu sporirea pretenţiilor proprietarilor, care deveniseră mari proprietari exportatori de cereale şi de vite, raportul de forte era, pe viitor, în mod vădit defavorabil taranului.

  Rezultatul economic al noului regim agrar şi al creşterii preturilor agricole, ca urmare a comerţului liber, a fost o sporire puternică a producţiei cerealiere, mai ales a celei de grâu pentru export, încât, la mijlocul secolului, provinciile dunărene deveniseră, cu un limbaj consacrat, unul din „grânarele Europei".

  Exemplul următor, pe care ni-1 dă Radu Rosetti în amintirile sale, ne ajută să ne facem o idee despre dimensiunile schimbării: pe moşia de la Bohotin, la începutul secolului, bunicul său îşi făcea o sfântă datorie din a însămânţa 100 de fălci (cam 150 ha) cu grâu; un