veac mai târziu, pe aceeaşi moşie, erau însămânţate, în fiecare an, 2 000 de ha cu grâu. Asistăm astfel, după 1830, pentru marii proprietari, la o enormă creştere a veniturilor (din care o parte pleacă, fără îndoială, în străinătate, dar care, oricum, încurajează dezvoltarea capitalismului, comerţul local şi construcţia urbană), în timp ce veniturile ţăranilor rămân pe loc, iar prestaţiile ce li se cer cresc întruna141.

  Trebuie totuşi să recunoaştem că sporirea producţiei şi a exporturilor, într-o lungă perioadă de pace (1829-1854), va fi determinat prosperitatea generală, care se face simţită şi asupra lumii satelor, întrucât aceasta recolta totuşi o parte din cerealele exportate, produse, în general, prin darea pământului în arendă. Există unele semne exterioare de oarecare bunăstare: populaţia creste repede; satele ies (literalmente) din pământ şi multi călători semnalează sate noi, ce se întind, cu micile lor căsuţe albe, de ambele părti ale unui drum principal; surplusul populaţiei din regiunile de munte coboară – sau coboară din nou – la câmpie, mai ales către vechile enclave turceşti de la nordul Dunării, practic pustii. Această imigraţie internă va continua tot secolul al XlX-lea. în sfârşit, unele lucrări recente142 aduc dovezi că, între 1830 şi 1848, numărul de bâlciuri şi de târguri, în Muntenia, a crescut, probă că schimburile comerciale au crescut şi ele; la sfârşitul perioadei de care ne ocupăm, există, numai în Muntenia, 663 de locuri pentru bâlciuri (fără a mai socoti târgurile săptămî-nale), unde se tin l 450 de bâlciuri pe an – este drept că ceva mai mult de jumătate din locurile acestea aparţin boierilor. Grosul negoţului rămân vânzarea şi cumpărarea de vite, însă comerţul cu produse meşteşugăreşti, cu postav, cu unelte de tot felul se dezvoltă treptat şi el.

  Căci trebuie să spunem că marile lucrări începute sub cele trei domnii din epoca „regulamentară", construirea de drumuri şi poduri, lucrările edilitare, amenajarea porturilor etc., foloseau întregii populaţii, chiar şi atunci când rechiziţiile şi clăcile provocau creşterea nemulţumirilor. O sursă contemporană ne spune, de pildă, că, sub Mihai Sturdza, în zece ani, guvernul din Moldova construise aproape 200 000 de stânjeni de drumuri şi reparase de trei ori mai multe.

  Cu toate acestea, noua ordine, impusă de o mică minoritate conservatoare, sub o autoritate străină, şi care îi reducea în aproape toate domeniile libertatea de mişcare şi avantajele dobândite, a fost primită de ţarănime nu numai cu neîncredere, ci adesea cu o vădită ostilitate. Se simţea înşelata, frustrată, în primăvara lui 1831, în Moldova, nemulţumirea luase proporţiile unei adevărate răzmerite. Raporturile consulare vorbesc de 60 000 de ţărani răsculaţi, în judeţul Roman, Kiseleff trimisese trupe împotriva unei adunări de câteva mii de ţărani. Au fost 300 de morţi. Pretextul răzmeritei fusese modul de a stabili recrutarea, însă existau cauze mai generale şi mai profunde.

  Să adăugăm, de asemenea, că noua constituţie, oricum defavorabilă ţăranilor în litera ei, deschidea calea abuzurilor de tot felul. Exploatarea nemăsurată a ţăranilor de către proprietari, cărora nimeni nu le cerea socoteala – cel mai adesea, era vorba de arendaşi, însă, uneori, o făceau şi proprietarii (printre cei ce s-au distins în această tristă practică, este semnalat şi numele nepoţilor marsiliezului Jean-Baptiste de Linche sau Linchou) —, a creat, cu timpul, o situaţie explozivă. Trebuie să amintim meritul lui Alexandru Ghica de a fi încercat, în mai multe rânduri, să pună capăt abuzurilor prin măsuri legislative; au dat aproape toate greş, fie din pricina opoziţiei tacite a proprietarilor, fie chiar prin intervenţia directă a puterii suzerane la cererea puterii protectoare.

  Nemulţumirea se va manifesta tot mai mult prin acţiuni de sabotaj, de pildă, incendierea şirelor de paie sau a hambarelor, dar, mai ales, printr-o deteriorare a ceea ce astăzi numim „climatul social".

  Toţi intelectualii din noua generaţie, oricare le-ar fi fost obârşia, sunt impresionaţi de înrăutăţirea situaţiei ţăranilor. De acum înainte, lupta pentru independentă naţională şi lupta pentru o societate mai democratică vor merge mână în mână.

  În Muntenia, în sânul Adunării, se formează un grup naţionalist care va da mare bătaie de cap lui Alexandru Ghica, mai ales în privinţa legăturilor cu Rusia, în frunte se află Ion Câmpineanu, reprezentantul uneia din cele mai de seamă familii ale tării, coborâtor, pe linie feminină, din Cantemiresti şi Cantacuzini. Când, cu prilejul formalităţilor de aprobare a Regulamentul Organic de către Turcia, Rusia pretinde să introducă, în această lege fundamentală, un nou articol, potrivit căruia o schimbare ulterioară nu se va putea face fără încuviinţarea puterilor suzerane şi protectoare, Obşteasca Adunare din Bucureşti, îndemnată de Câmpineanu, se împotriveşte cu îndâr-jire, din 1834 până în 1838. Deputaţii nu se vor pleca decât atunci când Ghica va primi un ordin expres de la sultan; însă membrii grupului protestatar, majoritar în Adunare, vor spune în scris că n-au acceptat noua clauză decât fiindcă fuseseră siliţi.

  Câmpineanu, care, împreună cu un mic grup de deputaţi şi cu sprijinul lui Felix Colson, fostul secretar al consulatului Franţei, întocmise un manifest în vederea unei noi Constituţii (care prevedea, în primul rând, sfârşitul protectoratului, unirea Principatelor, desfiinţarea clăcii şi a robiei etc.), este nevoit să se refugieze la Constantino-pol. De acolo, porneşte într-un mare turneu prin Europa occidentală. Datorită, în parte, prieteniei cu printul Adam Czartoryski, stabileşte legături cu personalităţi liberale, ca Garnier-Pages, Cormenin, Du-Pont de l'Eure, Berryer, lordul Dudley Stuart. Este primit de Thiers şi de Palmerston. Metternich, în schimb, refuză să-1 primească, pune să fie arestat şi-1 extrădează în Muntenia, unde avea să fie închis, 'ntr-o mânăstire, până în 1841. Va fi gânditorul ce-i va influenta pe tinerii revoluţionari care, acum cu sutele, desfăşoară la Paris şi în alte capitale, cu ajutorul câtorva minţi luminate, ca Edgar Quinet Michelet, Lamartine, o activitate a cărei intensitate şi eficacitate ne impresionează şi astăzi, dacă ne gândim că cercurile politice şi intelectuale din Occident nu ştiau mai nimic despre starea de lucruri din ţările române. Printre aceşti tineri patrioţi, se regăsesc toţi pionierii literaturii române moderne.

  Unii dintre ei mergeau mult mai departe decât Câmpineanu cu planurile lor de reforme democratice. S-au văzut