chiar şi fourieristj împătimiţi. Figura cea mai impresionantă este cea a lui Teodor Dia-mandi, zis Teodor Diamant, inginer topograf, pe care Ion Ghica îl cunoscuse în copilărie, în timpul refugiului din 1828, şi pe care – ca tânăr student la Paris – îl reîntâlnise într-o zi, pe stradă, în mijlocul unui grup de muncitori cărora le explica binefacerile sistemului falansterian. Fusese discipolul lui Saint-Simon, apoi al lui Fourier şi Victor Considerant. întors în tară, avea să-1 convingă pe un tânăr boier, Emanoil Bălăceanu, să facă, pe proprietatea acestuia, la Scă-ieni, în 1835, un prim falanster. Nu avea să dureze decât două veri, interzis fiind de cârmuire, neliniştită de experienta aceasta „comunistă" în Tara Românească.

  În 1840, politia descoperă o adevărată conjuraţie cu scopuri revoluţionare, atât pe plan social (abolirea tuturor privilegiilor, împărţirea pământurilor), cât şi pe plan politic (independentă, unirea Principatelor, regim parlamentar). Printre conjuraţi, erau multi tineri burghezi, însă, în frunte, se afla tot un reprezentant al marilor boieri, Mitică Filipescu, tânăr doctor în drept, întors de curând de la Paris. Alături de el, cândva unul din cei mai apropiaţi colaboratori ai lui Tudor Vladimirescu, Macedonski, şi un tânăr cadet în armată, care avea să joace un rol de prim-plan în 1848, Nicolae Bălcescu. Conjuraţii sperau într-un nou conflict european – care părea gata să izbucnească în legătură cu cele ce se petreceau în Egipt – ca să declanşeze o insurecţie armată. Denunţaţi în octombrie 1840, aveau să fie judecaţi şi osândiţi la pedepse grele. Filipescu va muri în temniţă, Bălcescu va petrece acolo aproape trei ani, în condiţii foarte grele, care-i vor macină sănătatea, şi aşa destul de şubredă.

  În 1843, abia ieşit din închisoare, Bălcescu întemeiază, împreună cu Ion Ghica şi Christian Teii, asociaţia secretă Frăţia, cu caracter vădit masonic şi care avea să fie nucleul mişcării revoluţionare de la 1848. Revoluţia va izbucni dintr-o dată, în iunie 1848, în urma mişcărilor revoluţionare din Apus. Unii din foştii studenţi din Franţa, ca fraţii Dimitrie şi Ion Brătianu, de pildă, care, la Paris, în zilele revoluţionare din februarie 1848, se pare că participaseră activ, aveau să dovedească, la Bucureşti, o mare măiestrie în conducerea multimilor143. De această dată, „strada" se mişca în spatele unor căpetenii cu program bine definit; satele se mişcau şi ele, căci Eliade-Rădu-lescu, în fruntea unui embrion de guvern revoluţionar, lansa, la 21 iunie 1848, Proclamaţia de la Izlaz, care le arăta ţăranilor scopurile revoluţiei. La Bucureşti, sub presiunea străzii şi a unei fracţiuni a armatei, Bibescu semna, peste două zile, noua constituţie – apoi va abdica şi se va retrage în străinătate. Timp de trei luni, guvernul revoluţionar se va strădui să aplice un program de reforme. Printre altele, comitete mixte, alcătuite din proprietari şi din ţărani, aveau să pună la punct modalităţile de împărţire a pământului. La una din şedinţe, s-a asistat la o scenă extraordinară. Iată cum o povesteşte Alexandru Xenopol. „în şedinţa a 4-a, unul din deputaţii proprietarilor, Ceauşescu, împărtăsitor al ideilor liberale [.], se scoală deodată şi spune: «Si eu v-am robit, fraţilor, v-am bătut, v-am dezbrăcat; de 36 de ani de când mă blestemaţi. Iertaţi-mă, mă rog, fraţilor săteni, luaţi-vă înapoi ceea ce v-am răpit! lată-mă, vă dau părticica de pământ.» Numerosul public ce umpluse sala, încât acum nu mai încăpea, izbucni într-o detunătură de aplauze, de strigări de ura! iar deputaţii săteni în exaltaţia lor, care de care striga: «Dumnezeu să te ierte, frate, să fim fraţi, să trăim în pace! Ura! Vivat, să trăiască Constituţia!»"144

  Rusia însă veghea. aşa cum avea să dea ajutor armat Austriei ca să zdrobească revoluţia ungară, ea obligă Turcia să înfrângă revoluţia din Muntenia. La 25 septembrie 1848, armata turcească trece Dunărea; chiar din luna iulie, ruşii intraseră în Moldova (unde Mihai Sturdza înăbuşise în faşă orice năzuinţă de răzvrătire, arestându-i la timp pe toţi cei ce aţâţau la revoluţie).

  Ruşii şi turcii îşi împărţeau – de data aceasta, în bună înţelegere – ocuparea tării. Bucureştii erau tăiaţi în două; în zona turcească, nu au fost măsuri de reprimare, în zona rusească însă, căpeteniile care nu fugiseră au fost ridicate şi deportate în Rusia.

  La sfaturile stăruitoare ale consulului Angliei, Colquhoun, generalul Magheru, cu inima strânsă, şi-a împrăştiat mica lui armată de voluntari, prinsă între două focuri.

  Cei mai multi dintre capii revoluţiei erau acum în exil: fraţii Go-lescu, împreună cu alţii, se aflau sub supraveghere în Turcia, la Brusa145; Ion Ghica, la Constantinopol; fraţii Brătianu, Rosetti şi cei mai multi alţii, la Paris. Ca în toate emigraţiile, discordia pătrunsese printre ei. Se constituiseră grupuri antagoniste bazate, uneori pe duşmanii trainice.

  În mijlocul acestui dezastru, Nicolae Bălcescu – care, la început, încercase zadarnic să-i împace, în Transilvania, pe unguri şi pe români, în lupta comună împotriva Rusiei, dar nu va izbuti să-1 convingă pe Kossuth să acorde românilor egalitatea în drepturi decât când va fi prea târziu şi când armata ungară va fi nimicită de trupele generalului Paskievich – Nicolae Bălcescu, bolnav, descurajat, se retrăgea în Franţa, ca să-şi isprăvească opera lui cea mai de seamă, Istoria românilor supt Mihai Vodă Viteazul, care va fi nu numai un monument de istoriografie, ci şi o capodoperă a prozei romaneşti din secolul al XlX-lea. în octombrie 1852, se îmbarcă pentru Constantinopol pentru a-1 întâlni acolo pe prietenul său Ion Ghica si, poate, a obţine autorizaţia de a se întoarce în tară. La Palermo, starea lui este atât de gravă, încât trebuie să se oprească din drum. într-o cameră de hotel, aştepta o scrisoare de schimb de la Constantinopol. La 29 noiembrie 1852, hotelierul cheamă un preot grec la căpătâiul muribundului, ca să-i facă maslul; în testamentul, pe care atunci îl dictează, Bălcescu îi lasă lui Ion Ghica tot avutul său: un cufăr cu haine, un cufăr cu cărţi şi manuscrise, un ceas de aur şi cincizeci de franci. Mărturiseşte că nu a plătit nici hotelul, nici masa pe o lună, şi nici onorariile medicului, în aceeaşi seară, doifacchini, „martori de meserie", declară moartea la primărie, fără să