malurile sălbatice se iviră copoii. Pungaşii văzură uniformele şi lucirea stinsă a armelor. Gloanţele şuierau alături. Se înfigeau, fâşâind, în mâlul moale. Altele plescăiau în apă, ca nişte muşte negre. Focurile se încrucişau şi se apropiau. Despicară frunzişul. Gheorghe căzu în genunchi.

— Ce-i, Treanţă? se miră Paraschiv.

El râse numai. Avea o privire limpede, netulburată.

— Mă Gheorghe, ce-ai, mă?

Ăl bătrân mai apucă să spună:

— Uite, ia tu banii ăştia, şi scoase din buzunarele nădragilor largi un pachet de hârtii. Voiam să-mi iau casa aia cu ei, ştii tu, Paraschive, să fi crescut porumbei, ehe, ce bine ar fi fost, că sunt ostenit, mi-ajunge…

Ochii îi îngheţară. Paraschiv îl lăsă. Sergenţii erau aproape. Roti privirile şi văzu câinii.

Dulăii alergau speriaţi spre rampă, liberi…

 

Peste salcâmii Cuţaridei treceau brabeţii. Se lăsau stoluri-stoluri la rampă.

Grigore privea cerul fără culoare, adânc, străveziu. Aglaia scotea măturile din magazie. Vorbea singură:

— Când vin ăştia, parcă se iau după mine. N-am pomenit aşa ceva, murdari, lacomi, parcă n-au stat la casă de om, că m-am săturat să-i tot slugăresc…

Bărbatul n-o mai ascultă. Se ridică în capul oaselor şi îşi aprinse luleaua. Chemă găinile:

— Hai la tata, domnişoarelor, haide, că scăparăm şi de iarna asta…

Cocoşii bătură din aripi şi scoaseră câteva strigăte ascuţite.

— Aşa, tată, aşa! zise gunoierul. Mai dă un ţignal…

Muierea trânti o căldare şi se apucă să mormăie:

— Na, că iar trece Tudose!

Grigore privi şi nu-l văzu pe spărgătorul de lemne.

— Ce ţi-e ţie, muiere?

Se aşezase pe un scăunel şi privea groapa. Peste malurile ei galbene zburau păsări. Bărbatul se gândea că iar începe treaba. Nu se schimba nimic din viaţa lui. Era mai bătrân şi mai ostenit, nu-l mai lua somnul, se scula cu noaptea în cap, dădea târcoale avutului primăriei, pe care-l păzea. Cine să vie aici, să fure nişte mături? Nu mai apucase să strângă bani să-şi ridice şi el o casă. Câmpul Cuţaridei se umpluse de lume. Nu mai aveai loc. Să se fi sculat morţii, s-ar fi rătăcit prin mahala. Se tăiaseră străzi noi, se mai deschiseseră câteva prăvălii, unii nu mai erau, numai el şi cu Aglaia nu se clintiseră de la rampă, acolo-şi aşteptau moartea…

Noaptea de primăvară, rece şi înaltă, îşi aprinsese toate stelele. Aglaia tot mai bodogănea:

— Grigore, trece spărgătorul de lemne, tu nu-l auzi?

Bărbatul ascultă puţin şi spuse dând din umeri:

— Ţi se pare, creşte iarba…

 

 

Sfârşit