o ducem bine, ne-am făcut negustori de fitile de candelă…

— Nu mai spune dumneata!

Grecul îi privea speriat. Nu uitase cuţitul lui Paraschiv şi banii furaţi. Tremura şi acum.

Dar hoţii nu aveau chef de treabă. Au plecat, iaba, că-l ţineau pandaliile pe codoş, să umble.

— Îmi pare rău că vă las sănătoşi! le-a mai strigat ăl bătrân, şi s-au dus.

În urmă, grecii vorbeau între ei:

— Iote, bre, s-au liniştit…

— Le-o fi ajuns câtă bătaie le-a dat…

— Ţe vorbeşte? făcea Iani. O să vie la noapte să ne taie, eu chem poliţia, bre…

•

Hoţii au colindat Mandravela şi Oborul, au trecut şi pe la casa Didinei. Curtea se acoperise de buruiană. Şi-au adus aminte de Bozoncea şi de ceata lor. Paraschiv tăcea crunt. Au închis poarta şi-au plecat.

— Ce-i cu tine, Gheorghe? l-a întrebat pungaşul.

— Ce să fie? Nimic.

— Mă, tu-mi ascunzi ceva…

— Nu. Să moară!

Dar celălalt ştia că minte şi parcă i se făcu frică.

Au plecat s-o caute pe Didina. Pe drumul Filantropiei se aprindeau felinarele. În geamurile negustorilor, lămpile palide luminau mărfurile învechite, pătate de muşte. Era cald şi măturătorii loveau caldarâmul cu bocancii lor grei. Nuielele măturilor zgâriau pietrele pline de praf. Li se făcuse somn şi scârbă.

•

Era ultima lor seară. Gheorghe strânsese bani şi avea de gând să-i lase. I-a spus lui Paraschiv:

— Haide cu mine, ia-o şi pe Didina, că vreau să pic şi eu o dată la zar, să dau de pileală!

— Da ce-ţi veni?

— Uite-aşa m-a apucat pe mine, că cine ştie…

Pungaşul s-a uitat bănuitor la el:

— Treanţă…

— Ce-i?

— Mă, nu cumva…

Codoşul fluiera de unul singur, cu mâinile în buzunare. Privea cerul noros, căzut peste casele Cuţaridei.

S-au înfundat în cârciuma lui Stere şi-au cerut de mâncare şi de băutură. Au chemat şi un armonist să le cânte şi Gheorghe s-a însufleţit. A mărturisit:

— Te-am minţit, mânca-ţi-aş ochii! N-am lovit cu cuţitu-n viaţa mea. Numai gura de mine. Şi nici la Ciucea n-am fost. De furat, am furat, nu zic, doar boala asta o am, nu dau cu şuriul. Tot de la un zbanghiu am învăţat: dacă pui mâna, te mai iartă. Ce zice? N-a avut. E al dracului! Dar dacă iei sufletu omului, nu te lasă, ori te bagă la sare, ori îţi găureşte pielea…

Nu-l mai asculta Paraschiv. A chemat armonistul.

— Mă belitule, da din muzicuţă ştii să zici ceva?

Ştia. I-au dat bacşişul lui şi-a pus-o pungaşul pe gagică să-i joace:

— Ia să te mai văd, Didino, că lui Bozoncea îi băteai cu papucii pe masă…

Ibovnica s-a ridicat şi i-a făcut voia. Când se învârtea mai cu foc, cine intră pe uşă? Sandu-Mână-mică cu una, cloşcă.

Trosnitorul s-a oprit, a vrut s-o şteargă, dar Paraschiv a şi fost lângă el:

— Ce mai faci, suflete?

Celălalt îngălbenise şi-i tremurau buzele. Îl trecură năduşelile. Spuse curvei cu care era:

— Tu du-te la masă…

Pe faţă simţea ochii verzi ai şuţului, neslăbindu-l de loc.

— Nu bei un pahar de vin cu noi? îl întrebă Paraschiv.

Ce era să facă? A mers la masa lor.

— Astă-seară plăteşte Treanţă, că i-a venit de la moşie. Taman bine ai picat, că o dată-i pomana golanului!

Codoşul i-a şoptit celui tânăr:

— Ce vrei să faci?

— Vezi de treaba ta, nu-ţi băga nasul… Şi-a chemat armonistul mai aproape: Cântă, puişorule, şi pentru dumnealui…

Gheorghe a mai cerut vin şi de mâncare. Mână-mică şedea ca pe ghimpi. Se foia pe scaun. Nu-şi găsea locul. Pungaşul îl îndemna mieros:

— Ia cu noi, că nu ne-am mai văzut de mult! Bea şi miră-te că ne găseşti, că iar am fost la mititică, dar ne-am întors!

El abia punea gura.

— Nu ţi-o fi foame? Ţi-o fi frică să nu te matoleşti, candriule! se mira cel tânăr.

A început Sandu să plângă.

S-a ridicat Paraschiv în picioare.

— Lasă-l! s-a rugat ăl bătrân.

Hoţul a scos şişul pe masă. I-a zis vânzătorului:

— Să-ţi cânte de moarte! Închină-te!

Guristul se oprise cu armonica strânsă în braţe. Tremura de frică. Mână-mică a căzut în genunchi:

— Să nu mă omori!

Didina tăcea încruntată. În cârciumă s-a făcut linişte. Muşteriii au ieşit afară, pe rând, se cheme sergenţii. Caramangiul râdea:

— De ce să nu te omor? Tu n-ai vrut să mă-nfunzi la ocnă? Da uite, am scăpat şi-am venit să te caut. Picaşi singur, ce să-ţi fac?! Şi s-a încruntat la armonist: Cântă-i de moarte!

Lăutarul, vangă. Îi clănţăneau dinţii.

— Cântă, că mandea-ţi plăteşte, ce te uiţi?! Cântă de sufletu lui Sandu, că m-a dat presărilor, la pârnaie…

Şi-a aruncat un pumn de bani pe masă. Gheorghe a vrut să zică ceva, dar privirile fioroase ale tovarăşului l-au oprit. Ţiganul îngâna mai mult mort decât viu:

 

Firicel de iarbă rea,

Mamă, mămulica mea,

Nu plânge la moartea mea…

 

Şi pe urmă, mai cu durere:

 

Plângeţi voi patru pereţi,

Ce de mine rămâneţi,

Că de supărare multă

Mi-a căzut lumea urâtă,

Şi de amărât ce sunt,

Nu văd iarba pe pământ

Şi soarele luminând…

 

Mână-mică avea faţa udă de lacrimi şi nu mai spunea nimic. Paraschiv l-a ridicat de gât, l-a scuipat între ochi şi i-a înfipt cuţitul. Când l-a simţit moale, gemând numai uşor, l-a zvârlit la pământ, cu scârbă.

Didina a sughiţat înspăimântată şi Gheorghe a aruncat o sută de lei pe lemnul lustruit.

Armonistul a ieşit repede, târându-şi burduful care mai scotea sunete nelămurite.

De afară veneau presarii galop. A simţit codoşul. A strigat:

— Topeală, că ne-agaţă!

Şi-a spart un geam.

Sticleţii au pus mâna pe gagică. Pe manglitori n-au mai avut de unde să-i ia. Săriseră în curtea cârciumii şi se strecuraseră pe lângă nişte butoaie goale. De acolo au trecut maidanul spre groapă. I-au mirosit. Îi cunoşteau. Făcuseră moarte de om şi nu i-au slăbit. Ăl bătrân gâfâia, fără putere. Îşi ţinea mâinile în buzunare, să nu piardă banii. Paraschiv îl grăbea:

— Haide mai repede, că ne prind! Ce dracu ai, de-abia te mişti!

Au coborât drumul rampei. Erau sfârşiţi. De pretutindeni se arătară oameni. Îi văzuseră. Sergenţii strigară după ei să se oprească, pe urmă au început să tragă de departe. Ajunseseră lângă baltă. Ochii brotanilor licăreau în apa moartă. În trestii se mişcau şobolanii, rodeau tulpinile tari şi se fugăreau. Pe