— Râzi, bă, râzi!

Bătrânul necheza:

— Hî, hî, hî…

Dădu în plâns. Didina aşeză palma ei uşoară pe pieptul celui tânăr, să-l liniştească. Paraschiv nu se potoli. Strângea din fălci şi scrâşnea:

— Nu mi-e milă, mă fraţilor, nu mi-e milă de om. Dac-aş putea să-i iau sufletu, că-i al dracului şi nu se uită! Şi mi-ar trebui să trăiesc uşor, Sandule, să am bani, să vă-ngrop, să dau cu ei de-azvârlita, să-mi cânte lăutarii şi să joc, şi să am putere!

Se mai linişti.

— Numai să nu pună laba pe mine, că nu vreau să mor legat! Până atunci, dac-o fi să se-ntâmple, nu mă uit! Cât e de petrecut, să petrecem, că tot la salamet ieşim!

Ostenise. Tăcu. Se încruntase şi degeaba erau şi dezmierdările gagicii. Parcă nu mai avea poftă de nimic. Nu se atingea de mâncare. Cerea numai de băutură, cu ochii lui reci, aşezaţi în pământ.

După aia Gheorghe l-a visat vreo lună la rând pe Paraschiv. Se făcea că şade într-o grădină frumoasă, numai cu pomi înfloriţi. Hoţul parcă dormea, dar era mort, că el îl zgâlţâia şi-l simţea rece şi ţeapăn…

•

Pe urmă, i-a turnat Sandu la poliţie. Nu mai putea să aştepte. De cât timp o râvnea el pe Didina…

Hoţii dormeau numai în izmene lângă o sobă. Timpul pricălise. Venea martie. Afară se băteau vânturile. Gazda tot îi îndemna să plece. Se săturase. Ca din oală i-au luat. Vreo zece presari au coborât în cartierul Teiului. Era pe la prânz. Nici nu visau pungaşii ce-i aşteaptă. Noroc că gagica plecase, dusă de vânzător în altă parte, fără să ştie.

Caramangiii au auzit o voce la uşă:

— În numele legii, deschideţi!

O dată s-a înverzit ăl bătrân. Paraschiv s-a ridicat în picioare. A dat să facă ceva, dar nu aveau pe unde să iasă. S-a uitat afară, numai cizme de gabori. Aşa i-au luat, pe nemâncate, cu gazdă cu tot.

— Ocna ne-a halit! zise codoşul.

Cel tânăr se gândea.

— Cine ne-o fi turnat?

Gheorghe a înţeles numaidecât:

— Asta numai de la Sandu ni se trage. Nu vezi c-a plecat de dimineaţă şi-a luat-o şi pe Didina cu el?… A zis că se duce la târguială…

Nu-i venea să creadă lui Paraschiv.

— Adică să mă fi vândut iar muierea? Să se fi dat cu şafării?…

— De…

Mergeau unul lângă altul, cu mâinile legate la spate, privind mulţimea care-i huiduia.

— O carcalisirăm, dar tot nu mă las, măcar să mă omoare, şi tot scap, să pun laba pe vânzători…

•

Ţiganca nu ştiu până seara. Când să se întoarcă cu Sandu, acesta îi spuse:

— Haide cu mine, Didino, că pe Paraschiv şi pe Gheorghe i-a luat poliţia…

— Ce-mi tot spui?!

— Sunt la gros.

— Tu i-ai vândut, Sandule!

— Ei, şi dacă?!

— I-ai mâncat fripţi, Sandule…

— Eu, că nu mai puteam fără tine.

Ibovnica începu să plângă.

— Ce-ai făcut? Ce-ai făcut?

Şuţul se apropiase de ea şi-o încânta:

— Lasă, ce, nu mă ai pe mine? Să vezi ce bine o să trăim iar împreună, că eu te-am scos din Cruce şi mi te-a luat Bozoncea, nu i-ar mai putrezi oasele, şi de când te ţin eu dragă…

Muierea l-a lovit de două ori cu palma peste faţă:

— Să pleci, să te duci! Nu vreau să te mai văd! Eu după tine nu mai merg, aur să ai pe tine, m-auzi?

Şi l-a lăsat în stradă, turbată.

Ca nebună a fost după aia. A umblat şi pe la prefectură, tot cu frică, să nu pună mâna şi pe ea. A făcut ce-a făcut, s-a dat în vorbă cu un gardian, i-a promis bani şi trupul ei, numai să-i scape pe hoţi. I-a plăcut acestuia dosul ţigăncii. Se plângea:

— Îmi pierd pâinea, mă bagă pe mine în locul lor…

Gagica i-a plimbat ţâţele pe piept, l-a ademenit cu ochii ei păcătoşi, s-a-nvoit omul.

Două luni n-a mai avut somn. Plângea şi nu ştia ce să mai facă. A stat tot fugită pe la gazde vechi. A risipit ce bani mai avea în toate părţile, dar tot i-a scăpat pe manglitori.

Gardianul i-a făcut pierduţi pe sălile tribunalului, când a fost să-i judece pentru toate câte săvârşiseră. Didina îi aştepta cu un taxi afară şi cu haine. N-a fost uşor, Dumnezeu îi ştiuse cum o tuliseră scăpând de sergenţi.

S-a bucurat Paraschiv:

— Credeam că tu mi-ai mâncat libertatea, fato, că tot ieşeam…

Gagica râdea şi plângea, ţinându-l de gât:

— Sufleţelu meu, sufleţelu meu…

Îl pupa şi nu-i mai dădea drumul.

Maşina i-a lăsat la capul Cuţaridei. De acolo au luat-o spre groapă, că ieşise soarele. Pământul maidanului scotea aburi calzi, şi ei umblau osteniţi de bătăi. Gheorghe nu spunea nimic. Îl ţinea o scârbă de om şi o duşmănie.

— Ce-i, gâlmă? îl înghiontea cel tânăr. Ce-ai pus capul în noroi? Scăparăm, scăparăm! Noi să fim sănătoşi şi să-l găsim pe cumnatul nostru, mânca-i-aş zilişoarele…

Şi, fericit că mai vedea soarele, se rigli la cerul albastru.

Codoşul, cu mâinile în buzunare, privea rampa şi malurile înverzite. Aici se simţea el bine totdeauna. Îi pierea frica lângă locul sălbatic şi larg, unde nu te putea nimeni ţine în gheara lui. Culese un fir de măselariţă şi-l fărâmiţă între degete.

Tare era bine la soare, cu cerul ăsta deasupra…

Gheorghe a aflat că Oacă murise la spital, la Filaret. Au mers de l-au scos şi l-au dus la cimitir. Nu mai semăna. Rămăsese o mână de om, galben, numai pielea pe el. Era uşor şi în coşciug. Îl ducea Paraschiv ca pe un fulg. Ăl bătrân plângea la capul lui:

— Nu mai eşti nici tu, Ciupitule, te-ai dus după Stăpânu, unde-o fi…

Iar s-au îmbătat, şi codoşul şi-a spus în gând: „Acum nu mai e de mine. Trebuie să plec. Să mă las de meserie. S-a spart gaşca…”

Şi l-a luat pe Paraschiv după el, să mai vadă o dată locurile pe unde furase la viaţa lui. Au trecut pe la simigii întâi. Treanţă era vesel. S-a rugat de cel tânăr.

— Nu le face nimic, te rog eu, lasă-i că poate n-o să-i mai întâlnim.

— Iar a dat mila-n tine!

Gheorghe a strigat caţaonilor:

— Îmi pare rău că vă văd sănătoşi!

Negustorii râdeau, de silă, de milă:

— Ce faceţi, bre? a întrebat Iani nedumerit.

Pungaşul a cărat o mână de seminţe, zvârlind-o în buzunar.

— Bine, am mai trecut să vă vedem, că ne-oţi fi dus dorul…

— Să vă dau, bre, câte o halviţă…

— Nu-i nevoie, grecule, ne-am pricopsit.

— Ţe vorbeşte?

— Da,