nimic. Şi-a cumpărat morcovi, scutise doi poli cel puţin, preţul nisipului, putea să guste cum o da primăvara un morcov proaspăt, dospit o iarnă întreagă.

•

Şi-acum, la câtva timp de la întâmplarea aceasta, după ce le lăsa să dumice liniştite, ce apucau să roadă cu gingiile lor tocite, văduva nu le ierta.

— Cum e, Chiriţo, morcovul?

— Bun, cum să fie, coană Marghioalo.

— Bun, ai? mârâia văduva supărată numai de faţă.

— Ce zice? Ce zice? întreba Lixandra.

— Zice că dacă-i bun morcovul?

— Bun, cum să nu fie bun… Ehei… Să trăiască domn’ primar, că fără el nu mai mâncam noi prospătură, acum, în martie…

Alături, Miţa moţăia în scaun. O dovedea soarele moale, care intra prin ferestre, toată primăvara asta, care se aşeza în lucruri pe neştiute.

•

Spre seară, una câte una, lipa-lipa, numa-n papuci, babele plecau spre casă. Chiriţa mai ţinea încă sub fustă o bucată roşie de morcov, abia morfolită în margini. Mergea-mergea iute, s-ajungă mai repede acasă, şi privea drumul desfundat, plin de bălţi. Se gândea că bine ar fi fost să calce pe un trotuar sănătos, de bolovani, să nu-şi murdărească ciubotele sparte-n vârf, pe care le purta de multă vreme. În faţa cârciumii lui Stere, noroiul, de o palmă. Îşi aduse aminte că Marghioala o rugase să fure şi ea un lighean de nisip şi că nu îndrăznise. Uite, timpul trecuse şi bine i-ar mai fi prins acum să nu mai bată atâta drum pentru o bucăţică de morcov… Pentru că, orice ar fi spus fiecare, şi Tinca, şi Miţa, şi Lixandra, aveau ele ce aveau să-şi spună, dar să nu fi fost morcovii…

 

  • Vânzarea

Se duse vorba-n Bucureşti că se ridicase un pungaş iuţel şi tânăr peste toţi manglitorii, de-l tăiase pe starostele cel bătrân şi se căznea să strângă tagma hoţilor la un loc. Umblau şi presarii după el, că-i aveau fotografia de când fusese la puşcărie. Până şi ziarele îl înfăţişau şi îndemnau pe tăinuitori să-l dea pe mâna poliţiei. Omorâse oameni şi-l aşteptau ocna şi sila. Ca nişte câini îl încolţeau. Dar caramangiul era îndrăzneţ şi hotărât. Le scăpa printre degete.

Primăvara, ca o cringhiţă. Înflorise măceşul şi florile mărăcinilor cât pumnul! O iarbă sălbatică acoperea fundul neumblat al gropii.

Gheorghe i-a spus celui tânăr:

— Haide să mai schimbăm locul. Nu e bine să stăm numai aici.

Umblau hoţii pantaraura. Zicea Paraschiv:

— Decât să mă bage iar la mititică, să nu mai văd lumina soarelui, mor cu gaborii de gât. Că-mi place să fac ce-mi trece prin cap, să nu dau socoteală.

Şi unde mi s-au aşezat pe capul negustorilor! Întâi au răscolit Filantropia. Au spart obloanele la Tarapana, au cărat marfa cu un camion tocmit. Pe urmă au trecut la jaful Griviţei. Intrau ziua-n amiaza mare peste negustori şi le puneau cuţitele în piept:

— Banii!

O învăţaseră şi pe Didina. O luau cu ei în spargeri, să ţină şestul. Se strecurau în prăvălii pe care încă nu le jefuiseră: baloturi de bumbac, haine de gata, bocanci, căciuli, mătase, unelte de fier, nu alegeau. Umblau sergenţii şir după ei, nu era chip să-i prindă. O noapte loveau la şina Constanţei, alta în Buzeşti. I se dusese vestea lui Paraschiv. Îl ştiau şi alţi hoţi de frică. Mai era unul Manole, tot şef de bandă. Când auzea de pungaş, îi făcea loc. La început se încăieraseră. Mai băgase manglitorul vreo doi în spital, că nu se uita, pe urmă se înţeleseseră. Avea bani, arunca, umbla şi pe la alte femei. O fierbea pe Didina. Înnopta când la una, când la alta, n-avea ce-i face. Se sfârşea de dorul lui, că-l iubea cu toate relele pe care i le făcuse. Îl ţinea în voile sale, dar hoţului îi trecuse focul dragostei. Lăsase vreo două borţoase, însă tot la ţigancă se întorcea. Asta o mai ţinea pe Didina. Simţea că îmbătrâneşte.

Până în vară l-a terminat Paraschiv şi pe Rică, căruţaşul de-l băgase la pârnaie cu Gheorghe. Îl găsise în câmpul Herăstrăului cu căruţa lui. Cărase nişte cireşe. Avea alţi cai, numai vână. Cum a dat cu ochii de el, şi-a adus aminte:

— Treanţă, n-o fi ăsta Rică?

— El e, da lasă-l!

— Ce să-l las, că din pricina lui am stat eu la mititică…

Şi-a băgat brişca-n burta lui. Îl căutase din ochi şi pe celălalt, pe Sulă, dar acesta avusese noroc în ziua aia.

— Mai am o socoteală şi cu comisarul ăla de ne-a luat pielea, spunea, las’, că-i vine şi lui rândul!

Până în iarnă tot aşa au ţinut-o. Noaptea aşteptau sub podul Constanţei pe negustorii de la Piteşti, opreau cursele pline cu ţărani ori căruţele. Dacă ţipa vreunul, iute-l linişteau. Aveau şi vreo câţiva sergenţi de erau înţeleşi cu ei. Le trimiteau şpagă. Când îi venea lui Paraschiv să dezbrace oameni, îl căutau în altă parte, ori soseau mai târziu. Găseau căruţele răsturnate cu oiştile-n sus şi pe negustori numai în izmene, plângându-şi banii de nu-i mai aveau.

— Prindeţi-i, ziceau oamenii legii, că ştim noi ce să le facem!

Prinde orbul, scoate-i ochii! Pungaşii lucrau mână-n mână cu comisarii. Nu le păsa.

Se mai odihneau. Petreceau.

De Crăciun s-au îmbătat la o petrecere cu zidarii din Filantropia. Spre ziuă, când băteau bidinăresele cu papucii lor roşii de catifea în cutiile viorilor, de drag ce le era, a plecat Sandu-Mână-mică cu gazda, o aia cârnă şi potcă. Bărbatul era mazgugur de băutură. A vrut să-l împiedice, a căzut pe jos. Le-a stricat hoţul petrecerea. Au dus-o în groapă, la locul lor. A mârlit-o şi Paraschiv, şi gloaba de Gheorghe. Didina se uita, strângând din dinţi. Era damblaua pungaşului. Când au lăsat-o, s-au aşternut cu bătaia pe ea. Au cărat-o la baltă s-o înece şi-au plecat în treabă. Toată mahalaua Cuţaridei hăulea pe urmele lor. Alergau bidinăresele plângând să găsească muierea şi zidarul îşi smulgea părul din cap. Nu i-au prins.

Ăl bătrân îl certă pe Paraschiv:

— Nu pricep, de ce pângăreşti tu toate lucrurile?

— Gura, hodorogule, ce, ţi s-a urât cu binele? Să nu-mi umbli cu şahăr-mahăr… Fac ce-mi place, m-auzi? Şi scuipase cu scârbă. Pe urmă spusese mai îmbunat: Lumea asta-i o hazna, Treanţă! Mie omu mi-e duşman. Să nu-l văd…

Ochii lui se împăienjeniseră de ură.

Gheorghe lihoti de