băut mai întâi o cinzeacă, băgându-l pe cârciumar înăuntru, a dat din cinstea lui şi unui nătâng care păzea două căruţe: una cu pietre, şi alta cu nisip, şi, când i-a fost lui bine, s-a uitat la lumea strânsă afară, care se întreba ce-o să se întâmple.

În mulţime, muieri, copii, o liotă de puturoşi şi bărbaţi rămaşi acasă de pe la slujbă. Se uitau la haina neagră, lustruită în coate a străinului, la pălăria lui tare, cu boruri rotunde, şi la ochelarii ce-i avea pe nas. Se uitau şi aşteptau. Acela nu spunea nimic. A lăsat numai pe căruţaşi să descarce bolovanii şi nisipul, drept în faţa cârciumii, şi, după ce a privit mulţimea iară, s-a urcat pe-un scaun cerut de la negustor. Întâi a scos un teanc de afişe albastre şi le-a aruncat mahalagiilor, care le-au cules de prin noroi.

Era ca acum, primăvară. Tot aşa bătea vântul; lumea, mulţumită că ieşise din iarnă, ia să asculte de nebun. Unii de nu ştiau să citească ţineau hârtiile pe dos.

— Ce zice, maică? întrebase şi baba Marghioala a lui Mială, şi ea de faţă, pe unul mai tânăr, dus prin şcoli.

— Stai şi ascultă, mătuşă, a sfătuit-o el, că o să vorbească românul ăsta acum…

Baba Marghioala a stat. Lunganul, după ce i-a rugat pe cei din margini să se apropie, a început să răcnească cu voce popească, dogită:

— Fraţilor, domnul primar Rigo a hotărât să vă paveze străzile, pentru că, fraţilor, nu se mai poate… Este?

— Este! au zis câţiva, cam fără convingere.

— Poate o da Maica Domnului să scăpăm şi noi de noroiul ăsta, că eu una m-am săturat, a şoptit văduvei baba Miţa, atunci picată şi ea.

Marghioala a îmboldit-o cu pumnul pe sub fustă:

— Taci, s-auzim ce mai spune…

— Căci, fraţilor, răcnea lunganul, ţara românească nu mai poate de hoţi şi nătărăi. Partidul nostru, al liberalilor, s-a hotărât să sfârşească cu hoţia, să întroneze cinstea şi libertatea. Drept care, domn’ primar Rigo a început cu pavarea străzilor, adică cu cartierul dumneavoastră, care suferă cel mai mult de lipsă de urbanistică.

— Ce zice? Ce zice? întrebase baba Lixandra, care nu putea să lipsească de la o adunare, cum nu lipseşte martie din post.

— Zice că vin liberalii şi ne pavează strada… îi strigase în ureche Miţa.

— Aha, liberalii, dar de ce strigi aşa, că n-oi fi surdă…

Bărbaţii, mai într-o parte, nişte zidari care văzuseră multe, clătinau din capetele bătrâne: „De, numai să fie aşa, că am mai auzit noi…”

— Fraţilor, se răstise necunoscutul şi mai răguşit, aşa că la alegeri ştiţi ce aveţi de făcut. Votaţi-l cu toţi pe părintele oraşului nostru, domnul primar Rigo. Semnul său electoral arată aşa…

Scoase pe nerăsuflate din buzunar un afiş mare, în mijlocul căruia se afla portretul unui bărbat între două vârste şi dedesubt trei bastoane groase, albastre. Muieri, bărbaţi, copii se uitau ca viţelul la poarta nouă.

Lunganul făcu semn celui cu toba să bată de câteva ori, şi când acesta termină, se întoarse iar spre mulţime:

— Atunci, fraţilor, ne-am înţeles, toată lumea la vot, pentru domn’ primar! Trăiască părintele oraşului nostru, primarul sectorului de verde!

Toboşarul mai lovi de câteva ori în instrumentul lui şi mulţimea se împrăştie. Lunganul intră în cârciuma lui Stere, mai bău ce mai bău cu zidarii şi, când termină să le împuie capul, se răsti la nătărăul care-l aştepta afară:

— Vezi, ai grijă să nu ia careva pietrele sau nisipul, că-i avutul primăriei, şi dacă află domn’ primar că s-a clintit ceva, ţi-ai pierdut pâinea!

Ăsta ce să zică? A dat din cap că a priceput, dar cum să stai să păzeşti avutul primăriei? Ziua mai trecea câteodată cu mâinile la spate, se uita: pietrele, cam tot atâtea, dar nisipul scădea văzând cu ochii. Pe cine să întrebe şi cine, ce să-i spună? Într-un cuvânt: baba Marghioala a lui Mială s-a gândit ce s-a gândit, s-a sfătuit şi cu Chiriţa:

— Soro, ce-ar fi să luăm şi noi câte un lighean din nisipul primarului? E bun. Roşu. Nisip de temelie. Punem la iarnă morcovii în el, cum dă primăvara îţi mai îndulceşti sufletul. Prospătură…

Baba Chiriţa, femeie cu frica lui Dumnezeu:

— Nu se poate, coană Marghioalo. Face statul stradă, cum să ne atingem?

— Ce stradă? se mirase văduva. Lasă, că-i ştiu eu pe mincinoşii ăştia. Or să paveze Cuţarida când mi-oi vedea eu ceafa. Hai mai bine să luăm câte un lighean, să avem în ce pune morcovii…

Chiriţa da din colţ în colţ:

— Eu nu mă ating. Dacă ne prinde?

— Cum o să ne prindă? Luăm noaptea, când nu e nimeni. Ce, parcă a pus sergent lângă el?

Nu se băgase Chiriţa. Marghioala a întrebat-o şi pe Miţa:

— Tu nu furi, fă, un lighean de nisip de la primar?

— Nu fur, coană Marghioală, mi-e frică…

Tinca, la fel. Nu vrea să se ducă pe urmă la popă să se spovedească. Pe surdă, pe Lixandra, n-a mai întrebat-o. N-a spus nimic, a mârâit numai în ea: „Bine, bine. Nu vreţi… Să vă văd eu numai că veniţi la mine.”

Şi fără să mai vorbească cu nimeni, a ieşit într-o noapte şi şi-a umplut un lighean cu nisip jilav, atunci umezit de rouă. Azi un lighean, mâine altul, poimâine altul, a strâns cât i-a trebuit. Nătângul de păzea avutul primăriei n-a băgat de seamă. Încă un zugrav îşi pavase bucata lui de curte cu bolovani şi nu l-a spus nimeni. Au venit şi alegerile, a ieşit şi domnul primar Rigo, mahalagiilor ce să le pese? Aşteptau să sosească lucrătorii să le paveze străzile, după făgăduială. A trecut şi vara, sosea toamna, urâta, cu mâzgăleala cerului şi ploi. Zidarii înjurau în gura mare:

— Să te mai iei după gura mincinoşilor!

Într-o dimineaţă l-au văzut pe nătâng cu doi căruţaşi strângând ce mai rămăsese: câţiva bolovani şi cam un sfert de căruţă de nisip.

— Unde-l duce? a întrebat unul cu limba mai lungă.

— Ce, nisipul?

— Da.

— La domn’ primar acasă, că mai are un fund de curte nepavat.

— La domn’ primar?

— Chiar la el.

— Ei, atunci să-i spui şi din partea mea ceva…

Şi s-a aplecat la urechea nătângului, ca s-audă numai el înjurătura cumplită pe care-o trimitea primarului.

Cât despre coana Marghioala a lui Mială, să nu le mai vadă pe celelalte babe, liniştită acum că nu păţise