mai spune! se mira cealaltă, de parcă-şi aducea aminte c-o mai întrebase anul trecut tot aşa, dar ea uitase.

Deschidea poarta, păşea biiinişor în ţărâna ogrăzii şi auzea cocoşii Marghioalei dând ţipăt. Să fi fost la amiază când se întorceau muncitorii de la treburi şi căscau ucenicii frizerului, pe scaune, afară, perpelindu-se în focul primăverii.

Umbra babei, cât jumate curte.

— Te lungişi, Chiriţo! spunea Marghioala în dodii, ca şi când ar fi lăsat-o să înţeleagă că din pricina vremii se întindea, că trăgea moartea de ea, vorbe de-ale lor, de bătrâni, cine să le mai înţeleagă…

Intrau amândouă în casă.

— Stai, Chiriţo, zicea gazda.

Se uitau una la alta.

— Cine mai muri iarna asta? întreba una.

— Păi cine să mai moară, parcă dumneata n-auzişi? Se duse şi Vasiloaia…

— Ei, nu mai spune…

— Da, Dumnezeu s-o ierte! O fi pă lumea ailaltă acum, împărţind dreptatea…

— Ce să-i faci, ne ducem, ne ducem…

— Ba eu una nu vreau să mă duc, mai am treabă…

Afară se răsteau cocoşii la vreme, cuprinşi de o frică. Pica şi baba Miţa.

— Coană Marghioală! Coană Marghioală!

— Da’ cine o mai fi? se mira aceasta.

— Miţa, cine să fie, a ieşit şi ea din iarnă!

Chiriţei parcă-i părea rău că spune lucrul acesta, pentru că la o ceartă îi făgăduise că o să-i mănânce ea întâi coliva.

O băga văduva şi pe Miţa înăuntru. Baba mârâia nărăvaşă, privea lucrurile putrezite, intrate în pământ, perdelele ciuruite şi florile din geam care-i plăceau atât.

— Ce faceţi, surorile mele?

— Bine, ce să facem? răspundea cam cu duh Chiriţa.

— Auzirăţi?

— Ce s-auzim?

— A mai fugit una de la părinţi…

— Nu mai spune! Care e aia? săreau în cor celelalte.

Şi până să se apuce să le povestească Miţa, de afară striga Lixandra, surda, de avea o sută de ani, cu un glas abia auzit, subţire şi-nalt.

— Cine-o mai fi? se mira Marghioala.

— Cine să fie, prietena dumitale, fornăia Chiriţa, care nici pe Lixandra n-o prea avea la inimă.

Când intra şi asta, mai aplecată de şale ca anul trecut, cu privirea în toate părţile, tăceau. Se numărau în gând. Mai lipsea Tinca. Şi până să vină şi ea, Chiriţa întreba tare:

— Dar din morcovii ăia buni mai ai, coană Marghioalo?

Morcovi ca la muierea lui Mială nu mâncase nimeni în Cuţarida. Acum, că venea primăvara şi se isprăviseră cartofii, babele ştiau ce le trebuie sufletelor: ceva dulce şi proaspăt, să meargă la inimă. Marghioala se lăsa rugată: că, să vedeţi, că i-am terminat, că nu mai am. Lixandra se ridica în picioare.

— Ce zice? Ce zice?

— Zice că nu mai are morcovi!

Surda râdea uşurel, scoţând un fel de behăit, se uita drept în ochii văduvei cu mânie şi făcea câţiva paşi, rezemată în baston.

— Să nu caut eu, auzi tu, Marghioalo, să nu caut!…

Şi cât se ciondăneau, hop şi Tinca, cea mai tânără dintre ele, care nici nu mai bătea la uşă, ştiind sorocul primăverii.

— V-adunarăţi?

— Ne-adunarăm.

— Cald afară!

— Cald.

Se foia ce se foia Tinca, şi când nu mai putea, întreba:

— Coană Marghioalo, da câte-un morcov nu ne dai?

N-avea ce le mai face. Se scula, alunga mâţele rămase prin casă, că nu ţinea una, două, ţinea vreo cinci, şi trecea pragul într-o odaie, dincolo, întunecată, cu tavanul scund, unde păstra murăturile, butoiul cu varză şi un săculete de fasole, la vremea asta ajuns pe fund. Ar fi trebuit să aprinzi o lumânare dacă n-ai fi cunoscut, dar văduva cunoştea. Pe podeaua de lut amestecat cu bălegar stătea aruncat un strat mai mărişor de nisip. Mirosea stricat, pentru că în el se mai uşurau motanii babei, dar dedesubt, în răceala lui, stăteau morcovii, nişte cotolani roşii, înverziţi, buboşi şi tari, numai buni de mâncat la vremea asta, verzitură de împrospătat sângele. Marghioala se lăsa pe vine, scormonea unde ştia şi-şi umplea poala. Dincolo, babelor li se umplea gura de apă.

— Ce faci, coană Marghioalo? întreba Chiriţa nerăbdătoare.

— Ce zice? Ce zice?

— Zice că ce face dincolo coana Marghioala…

— Îi alege, parcă nu ştiu eu?! Alege morcovii, să nu care cumva să ne dea ceva mai bun…

Văduva, cu poala plină, trecea pragul, potolindu-le:

— Ho, nesătulelor, ho, că v-am adus…

Şi le împărţea morcovii reci şi proaspeţi. Tinca se uita la al ei, glumea cu celelalte, ca între bătrâni, despre sculele bărbaţilor morţi şi se apuca să ronţăie. Îi da mâna, că mai avea câţiva dinţi, dar ce te faci cu celelalte, ştirbe toate! Miţa cerea un cuţit şi se apuca să-şi cureţe bucăţica ei. Tăia solzii umezi, aripile verzi-albicioase care înfloreau în capul morcovului, şi când lepăda într-o hârtie, să nu facă murdărie, mătreaţa murdară, de pe deasupra, sta multă vreme tăcută, dând alteia cuţitul. Baba Lixandra morfolea ce morfolea, o dureau gingiile, spunea tare:

— Nu mai sunt morcovii de anul trecut! Ăia parcă erau mai proaspeţi…

— Da de unde, se lăuda Chiriţa, al meu parcă-i argăsit.

— Ce zice? Ce zice? întreba Lixandra.

— Ce să zică? zice că nu-i bun morcovul…

— Să nu mai ude nisipul ăla, că s-a învechit, se amesteca şi Tinca.

Marghioala o dată se supăra.

— După ce vă dă omul, nici nu vă place! Acum nu mai e bun nisipul! Domn’ primar să trăiască, mai face el alegeri, o să ne aducă nisip, şi atunci o să-l schimb…

Babele se uitau una la alta şi râdeau. Vorba văduvei: ce s-ar fi făcut ele fără primar…

•

Când cu alegerile, ce i-a venit unuia: nu, că să paveze Cuţarida! Au auzit mahalagiii, s-au bucurat. Unde nu dădea Dumnezeu să calce şi ei pe piatră, că se saturaseră de-atâta noroi. Venea ea toamna, se uitau oamenii în sus, cum sta să plouă, se-mposocau. Vara, treacă-meargă, să fi căzut potopul lui Noe, ieşea soarele, se duceau şi bălţile, dar după septembrie să te ţii! Cum lăsau Griviţa în urmă, bărbat, femeie, îşi scoteau pantofii să nu-i strice, şi până acasă aşa umblau, ca apostolul Pavel, să nu-şi prăpădească mândreţe de încălţăminte, bună numai în lume, de Paşti, de Crăciun, şi duminicile. Aşa că, dacă s-au trezit cu unul înalt şi bun de gură, la răspântie, în faţă la Stere, ce şi-au zis: ăsta cine-o mai fi şi ce-o vrea de la sufletele noastre amărâte? Nu ziceţi că picase şi unul c-o tobă de-o bătea ca perceptorii, de s-au speriat oamenii. A ieşit frizerul, a ieşit afară cârciumarul, Goşnete cizmarul, mahalaua – ciucure. Lunganul a