— Să nu osteneşti! îi striga starostele din zăpadă, îngheţat. Lupii se întoarseră, încercară de câteva ori să se apropie de cei căzuţi, dar cântecul contrabasului îi speria.

Anghel albise şi el, şi în jurul gurii făcuse o spumă care îngheţa. Învârtea înverşunat arcuşul, aplecat peste instrument, nemaiştiind nimic…

•

Dumitru privea coaja verzuie a zăpezii şi umbrele nemişcate din jur. Mitică Ciolan zăcea cu ochii înţepeniţi lângă el. Cum murise, cu spaima în priviri, ai fi zis că mai vede încă cerul albicios, nemişcat, în care băteau ciorile, croncănind. Ca să nu îngheţe de tot, ţambalagiul vorbea într-una, ca şi când starostele l-ar mai fi putut auzi:

— Când m-am luat eu, nene Mitică, cu a mea, ce vremuri! Patru zile au băut ţiganii. Nu lipsea unul, lume, să nu te mai mişti… Şi maşini… S-au bătut vreo doi pentru Tinca la un joc. De mine nu s-atingeau… Unul era Dumitru! M-auzi, nene Mitică?

Dar nu se uita la el, ştiind că nu are cine să-i răspundă. Alături, Anghel tot mai cânta la contrabas. Ţambalagiul îşi aduse aminte şi de el:

— Nu te lăsa, Anghele, cântă, Anghele, zi-i Nuneasca, ia zi-i, mă, Nuneasca sau Periniţa, să mai joc ca atunci… Uite aşa era, nene Mitică, o vreme ca asta, criglă… Înfloriseră pomii, und’ te uitai, frumuseţe… A mea, în rochie albă…

Şi lui Dumitru i se păru o clipă că împrejur înfloriseră pomii, că în crengile lor cântau păsările cerului şi că-l dogorea soarele. Nu mai simţea frigul. Din tălpi urcau arsuri plăcute, ca şi când cineva i-ar fi plimbat o flacără de-a lungul picioarelor şi le-ar fi dezmorţit. Aşa-i ţinea iarna ţiganca lui picioarele toată noaptea în braţele ei, ca să i le încălzească, să-i fie bine.

— Nu te lăsa, Anghele, nu te lăsa, se mai întorcea către celălalt. Nu-l mai auzea nici el.

— Şi cum îţi spuneam, nene Mitică, n-a lipsit unul. Până şi duşmanu meu de moarte, Cîrlea, venise. Purta joben şi frac. Ce vrei, ţigan scuturat, îl ştii matale. Din cauza lui erau să se omoare nişte muieri de-l iubeau. Ce bătaie s-a încins! Dacă nu săream între ele, se omorau. „Staţi la un loc, ocările dracului!” strigam la ele, dar ce, mai m-ascultau? Praf mi-au făcut costumul de ginere. Ce vremuri, ce vremuri, nene Mitică, m-asculţi?

Împrejur nu se auzea decât contrabasul lui Anghel, horcăind ca un muribund, şi clinchetul crengilor îngheţate, pe care abia le mişca vântul. Ziua aluneca deasupra câmpiei, pe neştiute, scurgându-şi orele încete. Aci se încenuşa, aci cerul se albăstrea, şi totul înflorea în lumina abia ghicită a soarelui. Dumitru nu mai termina:

— Pe urmă ne-am dus la fotograf, cu maşinile…

Căldura aceea plăcută îi cuprinsese tot trupul, urca în obraji şi gura i se mişca din ce în ce mai greu. Ţambalagiul plângea fără să ştie.

— M-auzi, nene Mitică?

•

În aceeaşi zi, spre seară, nişte vânători găsiră lângă şanţul fortului „Căţelu” pe Anghel, cântând încă în faţa hoiturilor starostelui şi al ţambalagiului.

Erau trei oameni înalţi, îmbrăcaţi în cojoace, cu puşti în mâini, încă fumegânde. Împuşcaseră doi lupi şi-i alungaseră pe ceilalţi. Priveau la nebunul din faţa lor, care nu-şi mai termina cântecul. Anghel râdea încet, şi mâna lui dreaptă, rănită de ger, care mişca încă vioi arcuşul aproape rupt, nu se opri nici când îl suiră cu grijă în sanie. Avea privirile rătăcite, albe şi nu spunea decât atâta:

— Ce v-am spus eu, nene Dumitre şi nene Mitică, ţineţi-vă bine, să vă cânt eu un cântec… Ia ascultaţi…

Şi în timp ce sania uşoară aluneca sprinten pe zăpada scârţâitoare, vânătorii îl auziră abia şoptind cu o voce pierdută:

Drag mi-a fost pe lumea asta

Calul, puşca şi nevasta,

Calul mă călătoreşte,

Puşca de hoţi mă păzeşte,

Nevasta mă primeneşte…

Când termină, chicoti singur:

— Vă place, ce ziceţi?

Vânătorii aşezaseră morţii la spatele lui Anghel, unul lângă altul. Începuse să ningă cu fulgi mari, uşori. Îşi strânseră mai bine cojoacele pe ei şi se făcură că nu aud nimic…

Cum da primăvara, şi ce mai primăveri cădeau peste Cuţarida, de se topea zăpada, luată parcă în lopată, babele, toate pâlc în casa coanei Marghioala a lui Mială. Lipa-lipa, câte una, numai în papuci, cu barişul pus pe ureche, să nu le umfle curentul şi să strănute, până la gardul văduvei.

— A, coană Marghioalo, acasă eşti?

În geamurile crăpate, murdare, cu chitul căzut, pline de frunze de muşcate, verzi-coclite, soarele, cât polul, făcea cercuri de lumină. Bătea vântul lui martie, subţire. Pe coana Chiriţa o înfiora toată, umplându-i fustele.

— A, coană Marghioalo!

Din casă se auzea un bufnet şi o vorbă: „s-acasă!”; se bucura bătrâna. Îi auzea motanii căzând de pe scrinuri, miorlăind să iasă afară, că-i podidise şi pe ei arşiţa înşelătoare a primei călduri.

— O, că vin! făcea muierea din casă.

În salcâmii lustruiţi de crivăţ se posomora cerul cât era el de albastru, numai cu nişte floace albe călătoare, ca spuma mării.

Pe poteci, dinspre groapă, sosea-sosea şi baba Miţa, în fusta ei de astă-vară, numai flori, cu un batic negru legat sub bărbia ascuţită. Să se fi înţeles, şi nu credeai că pică tocmai acum. Drumurile bătute, cum treceai de cârciuma lui Stere simţeai un fum înecăcios de gunoaie, dulce-iute, parfumat ca para putrezită, tot ai fi tras pe nas!

Uşa veche, şuie, abia ţinută în ţâţânele ruginite, neunsă cu gaz de când lumea, scârţâia lung, şi în prag se arăta mama pământului, a de-o seamă cu timpul, Marghioala. Mai albise, te uitai prin ea: obrazul, cum e pergamentul. Nu mai vedea, dar de auzit, tot auzea. Punea palma descărnată la ochi, să n-o dovedească lumina, îşi subţia genele ca o buză şi se uita lung pe câmp.

— Care eşti?

— Eu, Chiriţa.

— Ei, bată-te să te bată! Intră…

Musafira se uita peste ulucile putrede în curtea largă, fără buruiană.

— Câini mai ai, Marghioală?

— Cum zici?

— Câini mai ai?

— S-au dus câinii, Chiriţo, au murit…

— Nu