ştie cât au stat aşa… Haita aştepta nemişcată în întuneric. Când auziră iar urletul unuia mai apropiat, starostele strigă la ceilalţi:

— Cântaţi, mă, cântaţi, să-i speriem!

Neacşu desfăcu armonica şi umflă burduful. Un sunet prelung ieşi din instrumentul ud şi lupii se depărtară speriaţi. Dumitru, însufleţit şi el deodată, bătu coardele ţambalului şi-l înghionti pe Anghel:

— Trage şi tu din arcuş, poate-or pleca!

— Mai tare, mai tare! îi aţâţa Mitică Ciolan în sudorile spaimei.

Şi vuietul viscolului fu acoperit de cântecul fără Dumnezeu al tarafului.

•

Spre ziuă starostele înţepenise. Vioara îi căzuse din mână şi o acoperise zăpada. Plângea degerat:

— Mă prăpădesc, fraţilor, mă prăpădesc, nu mă lăsaţi, nu mă lăsaţi…

Cântecul ciudat, care nu semăna cu niciun cântec ştiut şi spus vreodată, nu se mai isprăvea. Lupii fugiseră la câţiva paşi, şi după câtăva vreme, obişnuindu-se cu zgomotul instrumentelor, se apropiaseră din nou. Şedeau pe labele dinapoi şi aşteptau. Lumina vânătă a începutului de zi îi făcea şi mai înfricoşători. Erau cât nişte viţei, cu capetele mari şi coame înspicate de gheaţă, dârji în aşteptarea lor nedumerită. Câte unul mai flămând se ridica şi se repezea spre lăutari, şi când ajungea aproape de ei, o lua speriat înapoi. Sunetul gros al contrabasului îl făcea să urle înfuriat şi neputincios.

Mitică Ciolan îi numărase în gând fără să vrea. Erau nouă. Priveau neclintiţi grupul de oameni şi din gurile sălbatice li se scurgeau balele. Stătuse şi vântul. Un ger năpraznic îngheţa totul. Bătrânul nu-şi mai simţea degetele şi coatele. Aşteptau toţi patru scufundaţi până la genunchi în zăpada crescută peste noapte. Chip de te urneşte! Erau îmbrăcaţi subţire, cu nişte paltoane jerpelite, de căpătat. Pe Dumitru îl ţineau arsuri sub ochi şi nu putea să se mişte. Zgâria din când în când coardele ţambalului cu cozile beţişoarelor. Albise tot şi parcă se mai subţiase, ca şi când i s-ar fi tras tot sângele din trup.

— Nu ne lăsaţi, fraţilor! se târa la picioarele lor starostele. Nu ne lăsaţi, nu mai pot nici eu, nici Dumitru…

— Cântă, nene Mitică, ceva, să te mai încălzeşti, îl îndemnă Anghel, cântă, că ne mănâncă lupii!…

Ciolan se uită nedumerit la ceilalţi, privi animalele şi în cele din urmă începu cu voce spartă:

 

Aseară ţi-am luat basma

Astăzi te văd fără ea,

Cine ţi-o mai lua basma

Să se destrame ca ea…

 

— Aşa, nea Mitică! se însufleţiră ceilalţi.

Starostele îşi pusese mâna pe piept şi zicea cu ochii în ochii lui Neacşu:

 

Aseară ţi-am luat mărgele,

Şi-acuş te văd fără ele,

Cine ţi-o mai lua mărgele

Să se spânzure cu ele…

 

— Nu te lăsa, nea Mitică, spuse şi Dumitru şi se dădu mai aproape, abia scoţându-şi picioarele din zăpadă.

Bătrânul gurist avea ochii plini de lacrimi. Se mai uita la lupi şi-i da ghes armonistului:

 

Aseară ţi-am luat cercei,

Astăzi te văd fără ei,

Cine ţi-o mai lua cercei

Să stea agăţat ca ei…

 

Pe Neacşu îl trecuseră apele. Îşi aduse aminte de curva lui şi-l podidi plânsul.

— Cântă, mă, cântă, strigă la el Anghel.

— Cântă, Anghele, că n-o să mai văd lumea asta…

Anghel se ţinea mai bine. În sânge îi mai alerga rachiul băut înainte de plecare. Nici mâinile nu-i îngheţaseră şi trăgea vârtos pe coardele groase ale contrabasului.

— Las’ că scăpăm, vă spun eu, uite ziulica, pupa-o-aş! Trebuie să treacă cineva pe aici, nu se poate!

Da-n gândul lui înţelesese că, dacă n-or să iasă din locul acela în care se încurcaseră ca într-o capcană, nu mai era nicio scăpare. Privi cerul care se lumina spre margini. Câmpia căpătase o scoarţă albăstrie, pe care se fugăreau dâre albe de zăpadă spulberată. Era curată, curată. Bucureştiul – nicăieri, poate stătea pitit sub omăt, undeva, dincolo de păduricea încremenită.

Dumitru tot mai căuta din ochi un pom mai înalt, până la care să se ducă. Cât vedeai cu ochii nu se zărea decât blana bogată a iernii.

Neacşu începea să simtă şi el înţepeneala dinaintea morţii. Picioarele îi degeraseră şi o osteneală mare îl îndemna parcă să se aşeze jos.

— Haide, Anghele! îi făcu semn.

— Unde să merg?

— Să ieşim undeva mai la lumină…

— Şi eu mă gândeam, da cu nea Mitică şi cu Dumitru ce facem?

— Îi lăsăm. Eu nu mai pot…

— Ne bate Dumnezeu…

Starostele şi ţambalagiul înţeleseră şi începură să plângă:

— Nu ne lăsaţi, fraţilor, avem copii, fraţilor! Neacşule, nu mă lăsa! Neacşule, se rugă Dumitru, încercând să se mişte cu ultimele puteri.

Acesta se făcu că nu-i aude şi desfăcu cât putu de tare burduful.

— Cântaţi, mă, marşul miresii, ce vă uitaţi aşa? Ceva săltăreţ, o sârbă.

Şi încercă să se târască cât mai departe de ceilalţi. Cânta într-una, desfăcând şi strângând cu furie armonica. Anghel strigă după el:

— Nu pleca, mă, nu pleca, barim, dacă e să murim, să murim cu toţii. Mă, n-auzi, nu pleca, Neacşule!

El, surd. Burduful instrumentului scotea nişte sunete fără noimă.

— Neacşule, te omor! Neacşule, m-auzi tu, stai, nu pleca…

Armonistul râdea ca un apucat şi urla peste umăr, depărtându-se:

— Am întins-o, m-aşteaptă curva să-i iau cercei, până’n zece o să stau cu ea în braţe…

Şi în închipuirea sa înfierbântată se vedea departe de câmpul sălbatic, îngheţat într-o tăcere de moarte.

Anghel nu se mişcă de la locul lui. Firele ude ale arcuşului uriaş se rupseseră, ici şi colo, dar coardele groase, făcute din maţe de cal, tot mai scoteau gemete înfricoşătoare.

Neacşu nu ajunse departe. La vreo douăzeci de paşi, căzu. Haita îl prinse şi-l sfărâmă în câteva clipe. Animalele se încăierară şi se sângerară. Cei trei îi auziră ultimele strigăte şi puţin după aceea trosnetul oaselor sfărâmate de dinţii lacomi. Din armonist nu mai rămăseseră decât ghetele peticite, burduful sfâşiat al armonicii şi mânecile hainelor ferfeniţate.

Mitică Ciolan şi ţambalagiul îl blestemau în gura mare:

— Aşa-ţi trebuie, inimă de câine, aşa-ţi trebuie…

— Te-a ajuns ura ta…

În glasul lor era şi groază, şi milă, şi duşmănie.

— Daţi-vă aproape, nea Dumitre,