Te cunosc după fular,

C-ai iubit particular…

Anghel s-a dat mai aproape de ţambalagiu şi l-a liniştit.

— Lasă, mă nea Dumitre, că n-o să murim noi…

— Măcar un kilometru să ne mai fi dus… Ce spui, Mitică?

Starostele şi-a strâns mai bine şalul de mătase albă care-i înfăşură gâtul golaş şi slăbit şi s-a apropiat de cel care-i cărase cu sania:

— Şi zici că nu ne mai duci măcar până-n barieră?

Omul nu răspunse. Bătu animalele pe crupă şi se aruncă în leagănul saniei, ascunzându-şi picioarele într-o pătură groasă.

— De, mârâi în cele din urmă, de ce nu mai stăturăţi şi voi măcar până mâine de dimineaţă, aţi stricat petrecerea… şi dădu bice cailor, dispărând într-un vârtej de zăpadă.

— Ce-i facem acu’, am rupt-o-n fericire! se căina Dumitru, şi-şi potrivi mai bine curelele ţambalului pe umăr.

— Ho, cobea dracului, îl potoli Mitică Ciolan, cât te-ai văita, mai bine am porni-o la drum!

Şi-o luă înainte.

Ceilalţi îl urmară.

Să fi mers un sfert de ceas. Se întunecase şi liniştea serii de iarnă fu spartă de un vuiet îndepărtat. Părea că dincolo de turlele vechi ale Bucureştiului, care se zăreau în depărtare, se prăvăleşte ceva greu. Asta dură numai o clipă, pe urmă tăcerea cuprinse iar locurile. Crengile îngheţate ale păduricii din apropiere sunară încă, abia scuturate. Parcă se mai încălzise. Aerul era curat, de o limpezime apăsătoare. Lăutarii grăbiră pasul. Neacşu îşi făcea socoteala că dacă ajunge mai devreme, îi lasă pe ceilalţi la „Spânzuratu”, să-şi bea rachiul, şi el dă o fugă până în piaţă la Matache, la magazinele ovreilor, să-i cumpere curvei cercei, s-o amăgească. Pe timpul ăsta, a lui o să-l creadă rămas în nuntă, cădea cum e mai bine.

Câmpia dreaptă şi îngheţată se însufleţi deodată. La început nu ştiură ce era. Parcă la capătul ei cel mai depărtat ar fi alergat o herghelie de cai. Vântul tăie iute faţa încremenită a omătului şi mişcă ţurţurii cenuşii ai pădurii. Se făcu din nou linişte, ca şi când cineva şi-ar fi tras sufletul, apoi zăpada fu spulberată pe neaşteptate şi ridicată în nişte perdele albe şi înalte care se prăbuşeau.

Ţiganii fură orbiţi o clipă şi întoarseră spatele viscolului. Primul val trecuse. Când priviră în urmă, văzură o trâmbă care se îngroşa. Alerga ca o nălucă peste întinderea goală şi se învârtea, săltând la câte o adâncitură nevăzută.

— Trecu sufletu mă-ti, a moartă, Anghele! glumi Neacşu.

— Ducă-se… îi răspunse celălalt cu gura îngheţată.

Întunericul căzu deodată. Abia mai apucară să zărească şanţul fortului şi grăbiră într-acolo, părăsind drumul ca să scurteze. Vântul se înteţise. Ace ascuţite de gheaţă le răneau ochii. În curând începu o ninsoare deasă şi lipicioasă. Zăpada acoperi totul în câteva clipe. Dumitru începu să strige la ceilalţi:

— Mai repede, mai repede, mă!

Anghel rămase în urmă, târându-şi contrabasul. Pierduse pasul şi nu mai vedea urmele celor din fată, pe care valurile de ninsoare le acopereau numaidecât. Întunericul creştea.

— Staţi, mai încet, strigă după ei, nu mă lăsaţi aici!

Îi tremura bărbia de frig şi pe obrazul neras i se lipise un strat îngheţat de omăt. Clipea des din genele albe şi sufla greu.

— Staţi, mă! Staţi! Dumitre, Neacşule, nea Mitică, unde sunteţi, mă fraţilor!

Apucară să intre toţi patru în păduricea pitică şi se opriră osteniţi. Nu se mai zărea nimic, nici înainte, nici înapoi. Crengile subţiri ale copacilor se loveau unele de altele, spărgându-şi coaja de gheaţă. În câmpie, crivăţul fluiera înfricoşător.

— S-au dus dracului instrumenturile! oftă Neacşu, care simţea cum i se îngreuiază armonica, pe care se aşezase un strat gros de zăpadă.

— Ptiu! Cine ne puse să plecăm, nene Mitică? zise Dumitru. Nu ne era nouă bine la căldurică, cu molanul pe masă? Ca să nu mai vorbesc de bani…

Starostele tăcea îndârjit. Privea împrejur şi nu ştia încotro s-o apuce. Aşezările omeneşti erau pe aproape, dar cum să mai deosebeşti ceva prin negura care se lăsase şi cine să te audă dacă ai striga în chiotul vântului?

— Gura, că dă benga-n voi! rosti în cele din urmă. E vorbirea, ce-i facem?

— Nainte, hai nainte! zise Dumitru înfricoşat.

Se mişcară în neştire. După vreo jumătate de ceas, ieşiră la o margine. Nicăieri, nicio lumină. Cine ştie încotro se pierduse Bucureştiul!

O dată intră spaima-n ţigani.

— Aici ne prăpădim! făcu Neacşu. Moartea-i cât capra pe noi… şi se răsti la bătrân: Dumneata ne-ai adus aici, dumneata să ne scoţi la cap, că n-ai vrut să stăm la nuntă!

După o ceartă scurtă începură iar să caute.

•

Să fi trecut un ceas, două de când se zbuciumau, când au auzit urletul lupilor.

Îi trecură năduşelile.

— Haita! zise sugrumat Dumitru.

— Ssttt!

— Aoleu, Mitică, Mitică…

De undeva de departe se desluşea strigătul unei fiare întărâtate, întrecând vântul sălbatic.

— Lupii…

Anghel râse eu glas stins:

— Fugiţi, mă, d-acilea, ce să caute lupii-n Bucureşti!

Tăcură, ascultând încordaţi. Acum nu se mai auzeau decât crengile pomilor, lovindu-se şi frecându-se.

— Un chibrit… aveţi careva un chibrit? se dumeri cel dintâi starostele.

Se căutară înfriguraţi. Neacşu găsi o cutie prin fundul nădragilor. Dădu să aprindă, dar crivăţul stinse flacăra mică a băţului umezit.

— Îţi tremură mâna, ai? râse iar Anghel mânzeşte. Adu la mine.

Încercă şi el stricând câteva chibrite. Dumitru se uită îngrozit împrejur, căutând un pom mai înalt în care să se caţăre. Umbrele negre ale copacilor tineri se mişcau într-o parte şi-n alta. Dincolo, în câmpie, era pata rotitoare a zăpezii spulberate.

Lupii se apropiau. Ţiganii le auziră mersul gâfâit în haită şi iar strigătul de foame al căpeteniei. Să fi fost şapte sau opt. Îi căutau.

— Ei, Anghele? înjură ţambalagiul.

În întuneric se zăriră luminile roşii, vii ale ochilor sălbatici.

— Mă, nu vă temeţi, mă! striga Mitică răguşit. Staţi aproape de mine, mă! Ia mai dă chibriturile, Neacşule!

În grabă pierdură şi cutia cu cele câteva beţe rămase. Dumitru căzu în genunchi şi începu să se roage.

— Scoală, boala dracului, din drum! îl înghionti Anghel năduşit.

Urletul fiarelor se potoli. Lupii aşteptară câteva clipe. Erau aproape de tot. Lăutarii nu mai simţeau nici frigul şi nici biciuirea zăpezii. Priveau luminiţele jucăuşe care se mişcau în jurul lor.

În groaza lui, ţambalagiului i se păru că toată păduricea se umpluse de puncte roşii care se apropiau şi se depărtau…

— Doamne ajută, Doamne, gâfâia, ajută-ne Doamne, nu ne lăsa…

Cine