Într-o zi, zărise zidul cârciumii, alb şi gol în lumina amurgului. Îi trecu prin gând că nu lăsase măcar un semn în cărămizile astea şi că va pleca de aici şi, după moartea lui, nimeni nu va mai şti cine a ridicat casele. Ar fi trebuit să fi pus la tencuirea pereţilor pe un zidar să sape sub streaşină câteva litere: Stere Drăgănoiu, proprietar.

Se prăpădiră şi lăutarii!

Cine o să le mai cânte mahalagiilor? Că erau buni ţiganii. Ştiau oful săracului. De la Sfântu Dumitru nu se mai odihneau până-n primăvară. Cum scârţâiau cuţitele să se taie porcii prin magazii, gata şi balaoacheşii, se înfiinţau cu „mozica”.

De Crăciun o luau dinspre Griviţa, pe la popă, să-i cânte olteneşte, apoi la cârciumar, să-i guste vinul, şi nu se opreau decât la poarta lui nenea Tache Sachelarie, lumânărarul, în coada Filantropiei, unde-i aşteptau nişte cozonaci moldoveneşti, galbeni ca berea, şi ţuică fiartă, să-i trezească din adormiri.

Abia târa Anghel contrabasul, vechi şi negru, mare cât un hambar, scrijelit de atâtea drumuri, în pântecele căruia dormeau cântece nemaipomenite. Mitică Ciolan, starostele, nu-l mai slăbea cu gura dacă zăboviseră mai mult în vreun loc:

— Mişcă-te, mă, mai repede, că trece ziua şi nu ne-am făcut treaba, ne-aşteaptă oamenii să-i cinstim cu câte un cântec!

Uşor de zis când duceai la subsuoară numai un arcuş colo şi o ştiucă de vioară, dar ia să-l fi văzut pe puriul de Neacşu cărând nu armonica lui de-o ţinea pe-un şold, ci blestemul, cum îi zicea Dumitru instrumentului, care ştia ce ştia pentru că îl trăgeau şi pe el curelele ţambalului, îi mâncaseră oasele de atâta cărat.

Nu lăsau o casă necântată, nicio ureche de om primitor nedesfătată. Lăutarii petrecuseră la nunţi boiereşti şi la chiolhanurile pungaşilor, ştiau chichirezul meseriaşilor, se întorceau cu viorile pline de poli, osteniţi, călcând răţeşte. Câte nu păţiseră! Parcă nu-i suise unul nebun, Titi Aripă, în pom într-o iarnă, pe o vreme cumplită, să-i cânte de acolo Veşnica pomenire, că-i suise, ce erau să facă? Cine ar fi scăpat de mânia lui Picu Calată, măţarul de la Coada Dristorului, când apuca un pahar mai mult şi le lipea sutele cu scuipat pe frunte şi le cerea să-i zică: Cine n-are dor pe lume…? Lăutarul nu se odihneşte în lumea asta, trebuie să îngrijească de suflete.

Iarna era timpul lor! Cum împrimăvăra, slăbeau, se făceau ca foiţa. Împuşcau francul. Aveau case grele, câte şase-şapte copii, toţi flămânzi şi bolnavi. Dumitru mai ţinea sub acoperiş şi-o muiere oloagă. Căra la ai lui tot ce găsea, pe ce punea mâna. În zori, ostenit de nopţile pierdute, împărţea plozilor bucăţile de pâine furate de la petrecere şi ascunse prin buzunarele lui largi. Bacşişurile le strângea muierea şi le ascundea sub saltea. Cine l-ar fi văzut mângâindu-şi copiii murdari n-ar fi recunoscut în el pe veselul cântăreţ care spunea la ziuă glume fără perdea. Pentru că, altfel, Dumitru era un om trist, când râdea punea mâna la gură, cu spaimă, să nu supere pe cineva.

De ăilalţi ce să mai vorbim? Parcă era vreunul mai pricopsit? Încă Neacşu mai avea şi darul beţiei, ce câştiga băga-n el. Umbla muierea pe urmele lui, o ţigancă frumoasă, înaltă, numa cozi, o bătea, vai de mama ei de femeie amărâtă câte pătimise! Anghel şi nea Mitică Ciolan erau mai aşezaţi. Guristul strânsese câte ceva, avea un bordei de casă, adunase pentru copii. Ăl tânăr mai risipise, că-i plăceau ţigăncile, le mai cumpăra de-o basma acolo, dar n-ar fi făcut paradeală-n câştig!

Se mai certau, se mai despărţiseră la vreo împărţeală prost făcută, până la urmă tot împreună: la lăsata-secului de carne, să cânte la vreun botez, la Rusalii pe la vreo tiribombă, să adune lumea, sau la vreo petrecere, încolo după Bobotează prin comunele din jurul Bucureştiului, aşa i-a găsit moartea, laolaltă.

Asta s-a petrecut iarna, în câmp, la „Căţelu”…

•

Era într-o luni când i-a prins viscolul. Veneau de la o nuntă la care cântaseră de sâmbătă seara. Ar mai fi rămas, da-i chema dumneaei, a cu secera. Încă nuntaşii trăseseră de ei:

— Mai staţi dracului şi azi, să mai petrecem şi noi, că nu-i vreme de plecat. Nu vedeţi, se aşază a ninsoare…

Mitică, nu şi nu, că-l aşteaptă nevasta, să-i aducă parale de ciuguleală.

— Mă, vă mai dăm trei sute de lei dacă ne mai cântaţi până diseară! zise ginerele.

— Nimic! Mergem! Avem şi noi treabă, ce credeţi dumneavoastră? Ia-ţi, Anghele, blestemul şi haide! se răstise starostele la buzat, care ar mai fi stat de dragul câştigului.

Erau morţi de osteneală.

Pe la patru au plecat cu o sanie.

S-au uitat în sus, cerul aproape negru. Tăcuse totul în jur. Zăpada, vânătă. Peste câmpia pustie a Munteniei se strigau ciorile. Fugeau dinaintea viscolului. Fiecare, în gândurile lui. Neacşu făcea socoteala cam cât le-ar veni de căciulă. I-ar fi trebuit de-o pereche de cercei, că se încurcase cu o firotenie de muiere, de n-o ştia a lui, care nu-i dădea carnea pe daiboj, trebuia s-o încânte, s-o momească-n daruri. Anghel, vesel-vesel, că băuse mai mult la înghesuială, când să plece, să-i ţie pe drum, bătea cu palma în cutia contrabasului, nepăsător la frigul ascuţit. Nenea Mitică Ciolan, apucat de bătrâneţe, moţăia cu capul în piept, dărâmat de osteneală. Numai Dumitru ridica pleoapa lui vânătă şi îl grăbea pe ăl de mâna sania:

— Dă-i bice, că ne-apucă viscolul…

Către bariera Bucureştiului, omul a tras de hăţuri:

— Hooo! Eu aici vă las!

Lăutarii s-au scuturat din amorţiri şi-au privit norii de deasupra. Caii sforăiau speriaţi.

— Mă duc, m-apucă ninsoarea şi rătăcesc drumul. Voi luaţi-o drept înainte şi-o să daţi de fortu Căţelu, treceţi un şanţ, şi peste păduricea aia ajungeţi în barieră. Într-o jumătate de ceas sunteţi la „Spânzuratu”, la cârciumă. Cereţi un chil de ţuică fiartă şi vă dregeţi…

Ţiganii s-au privit. Omul se grăbea. Întorsese ulubele cailor. Dumitru, spăimos cum era, spuse:

— Eu mă întorc. Nu mai ajungem până-n barieră, uite, stă să ningă!

Neacşu a desfăcut