— Dă-mi şi cerceii!

Femeia a vrut să-i desfacă. El n-avea timp de pierdut. I-a smuls unul, rupându-i vârful urechii. Nu-i mai trebuiau, dar nici ibovnicii nu putea să-i lase. A plecat înjurând după căruţaşi.

Voica rămăsese în drum, pipăindu-şi carnea zdrelită. Pe gât i se prelingea o şuviţă subţire de sânge, ca arniciul.

•

Stere n-a scos un cuvânt până acasă. A sosit în goana cailor, pe crucea căruţei, în fruntea căruţaşilor. Din Griviţa, trecuse el înainte şi uscase gloabele în bătăi. Cu o mână ţinea hăţurile, cu alta codirişca de piele cu plumbi în vârf. Pocnea să audă toată mahalaua că se întorcea de la drum cu marfă nouă. Muierile ieşite la pompă priveau după el cu mâna la gură. Copiii se feriră din calea cailor şi câinii lătrau după convoiul zgomotos. Cârciumarul era falnic, cu părul în vânt, crăcănat pe şleauri, îndemnând animalele.

La poartă, strigă deodată:

— Lino, deschideţi, mă, porţile!

Îi plăcea să vadă casa în picioare. Băieţii de prăvălie dădură porţile la o parte. Convoiul intră val-vârtej. Stere strigă la cărăuşi să ferească pomii şi opri caii:

— Ptr, boalelor! Ptr, n-auziţi?

Descărcară apoi butoaiele şi le puseră binişor pe pământ. Proptiră două grinzi groase cu capete de fier în zidul pivniţei sub chepeng şi începură să răstoarne poloboacele, ţinute în frânghii. Vinul suna sub doage şi mirosul lui proaspăt îmbătă nările negustorului. Butoaiele acelea erau averea lui, sub cercurile de fier clipocea sângele său.

Abia târziu, după ce mâncase cu oamenii, Stere îşi aduse aminte de cele întâmplate. Cântări galbenii şi-i numără. Se pierduseră doi…

•

Nu se mai clintea inima negustorului! „Fiecare cu norocul lui!” îşi zicea. Dac-ar fi stat şi-ar fi plâns de mila altora, unde ajungea? Câteodată se încrâncena carnea pe el. Prea vedea multe. Nici în groapă nu mai aveau unii loc de sărăcie. Vânduseră casele de paiantă şi se mutaseră spre şina Constanţei. Barem pe amărâţii ăştia de ceferişti îi ştia cum ţi-ai cunoaşte buzunarele. Pe la patru se întorceau de la servici, clătinând în mâinile lor negre de cărbune sufertaşele goale. Pe cap aveau şepci mari, unsuroase, şi sub ele sticleau ochi aprigi, înduşmăniţi. Dădeau bună ziua, cereau câte un dorobanţ de ţuică, obrajii lor trudiţi se luminau puţin la vederea rachiului, sorbeau cu lăcomie cinzecul şi, dacă mai aveau bani în buzunarele largi, comandau încă o dată. Viaţa se înăsprise. Sâmbătă nu se mai umplea cârciuma ca altădată. Unora li se tăiaseră lefurile, pe alţii îi dăduse afară stăpânirea, le plângeau copiii de foame. Lume săracă, nu se ajungeau. Parcă zidarii erau mai pricopsiţi? Treceau uneori luni întregi până să se uite la mistrii. Ce să le dea de mâncare copiilor?

Abia ieşiţi din iarnă, oamenii se treziseră cu perceptorii trimişi de stat, să strângă dările. Erau trei: un roşcovan adus de picioare, lung de-l uitase Dumnezeu, cu hainele atârnând de pe el, o slugă cu tobă de gât şi un jandarm, cu puşcă la spinare. Cel dintâi ţinea la subsuoară o geantă plină de hârtii. O luaseră din capul mahalalei, de la zidari. Citiră catastifele lor, chemară oamenii la porţi, le dădură câte o hârtie, îi puseră să iscălească, dacă ştiau.

— Ai de dat atâta… zicea roşcovanul. Dacă nu aduci banii într-o săptămână, venim de-ţi cărăm lucrurile din casă!

De unde să aibă? Că nu mai câştigau nimic. Ziceau:

— Poate o să ne luaţi pielea! Că aia a mai rămas de luat!

— Nu ştim. Noi asta avem ordin să facem, asta facem! Nu te joci cu statu!

— Da statu ăsta cine e? întrebase Ţuluc.

— Cum cine e?! se mirase perceptorul. Eu, dumneata, dumnealui, noi toţi şi cei care te apără cu arma, să nu vie duşmanii să-ţi ia viaţa şi ce mai ai…

— Păi, afară de viaţă, chiar că nu mai avem nimic…

Şi aşa era. Stere o ştia. În odăile lor nu se aflau decât un pat şi un dulap. Dacă se mai găseau două, trei scaune alături şi o masă.

La o săptămână, perceptorii se întoarseră. După ei, abia se târa un camion tras de o gloabă. Muierile strigau:

— Vin să ne ia trenţele! Nu-i lăsaţi! Nu-i lăsaţi!

Ieşiseră şi băieţii cu praştiile.

— Huo! strigau.

Cel cu toba lovea pielea cu două beţe: Bum! Bum! Bum!

Intrară, cărară la camion mesele hodorogite, scaunele, ce găsiseră, nu se uitau.

— Când aduceţi banii le luaţi înapoi, spunea roşcovanul.

Muierile blestemau în jur, căzând în genunchi:

— Gândiţi-vă că e un Dumnezeu în cer, care le vede pe toate! Nu v-ar mai muri mulţi înainte!

— Păi dar! sărise de alături nea Fane cu gura lui păcătoasă. Săracu Dumnezeu, nu mai poate de focu vostru! Alta-i buba! Ia să punem noi mâna, să-i aruncăm pe ăştia de pe capră, ia să vezi…

Jandarmul se dăduse jos la el:

— Mă! Acu te leg!

— Leagă-mă, na!

Oamenii se îndârjiseră în jur. Aveau ochii aprinşi de ură. Perceptorii plecară repede, înfricoşaţi.

— Pe coaste să vă fie! blestema Mariţa în urma lor. Să vă mănânce buba neagră pe voi şi pe copiii voştri!

— Doamne, măiculiţa Domnului, pune un foc să-i arză, că prea s-a răit lumea!

— Prafu să s-aleagă de statu ăsta al vostru, tâlhari şi hoţi!

Nu le lăsaseră decât patul, să aibă pe ce pune capul, pentru că aşa era legea.

Camionul se ducea plin, petrecut de furia câinilor dezlegaţi şi de huiduielile copiilor. Pe capră se mai ridică ameninţător jandarmul, arătând spre mulţime puşca cu o baionetă în capăt.

Stere se uita din curtea lui şi îşi înţelese puterea. Mare lucru era să ai, să dai, să-ţi plăteşti datoriile, să te ţii bine cu statul, să nu te supere. La el, perceptorii veneau cu pălăria în mână. Îl salutau cu respect. Îi cinstea cu câte o ţuică. Parcă putea să-i ajute cu ceva pe vecini? Tot Pandele, jupânul lui, îi spusese o dată:

— Stere, lumea nu e împărţită prost! Ce-ar fi dacă ar avea toţi? Ia gândeşte-te! Trebuie să fie şi unii care să ne slugărească pe noi, ăştia pricopsiţii! Totul e să nu te laşi, să fii tu deasupra. Când e vorba de asta, nici pe tată-tău să nu-l ierţi! Ferească Dumnezeu să încapă omenirea pe mâna sărăciilor, că de la ăştia nu mai scoţi nimic! Ăştia când or apuca