balabustă de nevastă, nu intra pe uşă. Fugea de-acasă şi venea la mine. Ce nu-mi aducea? Bomboane, prăjituri, îmi făcea rochii! Am nişte cercei de la el, numai să vi-i arăt! O minune! A dat cinci mii de lei pe ei, atunci în timpurile alea. Erau bani! La mine-n casă a murit. În braţele mele. Suferea de inimă. Am chemat nevasta, era o femeie tare cumsecade, nu s-a supărat. Amândouă l-am înmormântat. Da mă luai cu vorba şi nu te întrebai, coană Lino, care ţi-e supărarea?

Pentru ea vorbi Aglaia:

— Ce să fie, cu pacostea de bărbat. De la o vreme nu-şi mai vede de casă. Parcă-l mănâncă ceva…

Ghicitoarea îşi căută cărţile, le risipi pe pat, suflă deasupra lor şi spuse pe şoptite, amestecându-le:

 

Douăzeci şi patru de fraţi,

Aşa bine să daţi,

Cum v-a zugrăvit zugravul.

Dac-o fi bine, de bine să iasă,

Dac-o fi rău, de rău să iasă,

Dacă craiul de tobă cu dama de verde,

Au cu gândul, au cu trupul,

Cade la aşternut pe drum de seară,

Cu dar de bani şi dragoste-n casă,

Cu bucurie sau necaz,

Aşa să-mi spuneţi,

Cărţile mele…

 

Aşeză apoi cu mâinile ei frumoase pachetul de cărţi, deasupra căruia făcu o cruce, şi zise…

— Pune un ban aici…

Lina puse. Pe urmă tăie cărţile cu mâna stângă. Coana Mariţa întrebă:

— Cum e al dumitale? Ce fel de ochi are?

— Căprui.

— Aha… întoarse pe rând cărţile şi spuse repede: Craiul de tobă cade într-o adunare, la drum. Uite aici, şi-i pică câştig şi un dar de bani. Numai că dumneata te ţii într-un necaz şi ai o supărare, aşa cum ar sta o apă coclită sub inima dumitale, ptiu, să dau la spate! Aruncă o carte peste umăr… că văd o damă de ghindă. Şi nu e singură. Mai e cineva în preajma ei, fantele de tobă a căzut la aşternut cu dama asta, care, vezi dumneata, are unul de suflet, uite-l colea! Şi craiul numa-n daruri o ţine, dar inima damei de ghindă tot la ăl de pică este. El nu ştie.

— Cine? întrebară muierile amândouă, zăpăcite.

— Cine? Bărbatul dumitale, coană Lino, cine? Inima lui ca trandafiru, şi-o ţine-n bine. Tot la drum de seară se arată, că de casa lui a uitat, nu-i aşa? Şi când se întoarce, tot fără dragoste se întoarce şi cu sufletu-n altă parte. Văd lacrimi şi supărare…

— Aşa e… încuviinţă nevasta cârciumarului.

— Da cade bine, pe urmă, că or să se certe, uite aici…

Degeaba privea Lina, nu înţelegea nimic.

Ghicitoarea strânse cărţile.

— Au obosit, spuse. Mai dă pe la mine să-ţi mai ghicesc. Aglaia se îndesă mai către Mariţa:

— Da n-ai putea dumneata să faci ceva, c-am auzit că-i aduci înapoi.

Coana Mariţa puse degetul la gură:

— St! Astea nu se potrivesc aşa, să ştie toată lumea…

•

Şi i-a făcut ce i-a făcut şi cu Marcu, că a terminat Stere cu ibovnica.

Trecuseră luni de când n-o mai văzuse pe Voica. La capătul Griviţei oprise convoiul de căruţe şi intrase la negustori să târguiască. Cumpărase rochii, pantofi şi ciorapi.

Pe drum strigase la căruţaşi, îi înjurase că abia mergeau. Au trecut Piteştiul. Începeau pădurile. Dealurile, toate, roşcate. Se vedeau livezile şi viile. Pe drumurile pline de praf coborau care. Vântul scutura floarea-soarelui uscată şi frunzele de tutun. Cum îl mai chemau plopii Drăgăşanilor pe cârciumar! A dat ghes cailor.

— Se grăbeşte jupânul! ziceau căruţaşii. Îi dă inima brânci!

Au trecut bariera oraşului într-o goană sălbatică. Urcuşul era uşor. Drumul îngust şi întortocheat printre viile negre i s-a părut nesfârşit lui Stere.

Oamenii l-au primit bucuroşi. Mirosea a must şi a strugure strivit cu picioarele. Între români lipsea Voica. A întrebat. Lumea a râs cu înţeles. O muiere a îndrăznit:

— A găsit şi ea unul tânăr, ce să te-aştepte pe tălică? O s-o ducă la Cepari, la părinţi.

Parcă se făcuse frig. Vântul scutura frunzele late de viţă, le arunca prin şanţuri. Se lăsa seara. Deasupra dealurilor se aprinsese luceafărul şi carul-mare…

Păcat de banii daţi pe rochii, trebuia să le aducă înapoi nevestei! A tocmit vinul, l-a plătit. Voia să plece mai curând. Rămăsese singur lângă căruţă, mânios. Cărăuşii petreceau alături. Veniseră şi lăutarii. Şi-a adus aminte de carnea femeii. Se simţea bătrân şi netrebnic.

Auzi cobzele şi glasurile lăutarilor. Îl apucă un dor de băutură. Căruţaşii făcuseră foc în faţa cramei, şedeau pe vine şi ciocneau ulcelele. A cerut şi el o stacană şi-a băut cu sete. Pe urmă iar a golit cana de lut cu miros de vin până a început să simtă băutura în braţe şi în picioare.

A chemat lăutarii lângă el. Toată noaptea i-au cântat ţambalagiii la ureche. Degeaba. N-a putut să se îmbete. Dimineaţa avea capul limpede şi inima criţă. A urcat butoaiele în căruţe, s-a certat cu oamenii, că voiau să mai rămână.

Pe drum, când coborau dealurile, şi-a spus că de acum se duseseră tinereţele lui. Jos, în bariera Drăgăşanilor, pe cine i-a scos Dumnezeu înainte? Pe Voica. Urca drumul iute-iute. Muierea se mai împlinise, avea chipul îmbujorat şi părul îi căzuse pe frunte, umezit.

Stere s-a dat jos şi-a lăsat căruţele. Le-a strigat oamenilor să-l aştepte în marginea oraşului. Voica se oprise încurcată în faţa cârciumarului.

— E-adevărat? a întrebat-o el.

Femeia privea încurcată în pământ. Avea la gât salba cumpărată de el şi în urechi îi jucau cerceii de argint.

— Pleci la Cepari?

— Da, plec, a îngânat femeia cu sfială.

— De ce nu m-ai aşteptat? a mai întrebat Stere cu teamă şi furie în glas.

După un răstimp, Voica a ridicat ochii la el.

— Păi, tălică azi eşti, mâine te duci, şi mie-mi trebuie bărbat în fiecare zi…

Cârciumarul a scuipat cu obidă-n ţărână:

— Curvă! Să-mi dai salba şi cerceii de ţi le-am luat!

Şi până să mai spună muierea ceva i-a tras galbenii de la gât. Voica îl privea prostită. Darurile nu se iau înapoi nici la păgâni. Stere îi aduna din praf