că lipseau din banii prăvăliei, n-avea cum să-l împace, că, dacă bărbatul vrea să găsească cusur, îl găseşte! Nevasta s-a speriat. A vorbit şi cu a gunoierului:

— Ce-i fac, coană Aglăiţo, că s-a pus nebunul pe capul meu, de mă pisează în bătăi. Cum vine de la drum, nu se mai uită la mine!

Bătrâna s-a gândit ce s-a gândit, a clătinat din cap şi i-a spus:

— Mutu tău s-a-ncurcat cu vreuna pe unde se duce. De când îţi tot spun eu şi nu vrei să m-asculţi! Hai la ghicitoare, să se uite ea-n cărţi, să vadă ce-i şi să ţi-l dezlege…

Coana Mariţa şedea într-o casă de lut, spre uliţa zidarilor. N-avea nici gard, nici poartă, numai nişte uluci putrede, căzute. Încă spunea Spiridon: „Aşa păţesc curvele astea de-au petrecut la tinereţe cu hăndrălăii! Le pedepseşte Dumnezeu pentru câte case au stricat şi câte muieri au lăsat pe drumuri!”

Şi asta cam aşa era. În tinereţe, coana Mariţa fusese femeie frumoasă. O ştia lumea. Trăise cu negustori, numa-ntr-o petrecere o ţinuse.

Câţi bărbaţi n-o avuseseră dragă şi câte parale nu prăpădise! Umbla pe vremea aceea numai cu trăsura, nu se uita unde se duc banii. Ba, unul Vasile Cudalbu, de învârtea afaceri peste afaceri, îi făcuse şi o casă cât o corabie, plină de lucruri de preţ, în care muierea se lăfăise ani de zile.

Dar tinereţea ca şi averile n-au viaţă lungă. Negustorul dăduse faliment, îi vânduse odăile şi-o lăsase goală puşcă în stradă. Când s-a deşteptat coana Mariţa, avea şi un copil de crescut. Greu lucru! Cu ce-i mai rămăsese, cu ce-au mai ajutat-o prietenii cei vechi, abia şi-a încropit două odăi în Cuţarida.

Ştia să facă farmece, să întoarcă bărbaţii la casa lor şi se uita în cărţi cum te-ai uita pe fereastră. Să fi privit la ea, tot mai vedeai urmele vechii frumuseţi. Avea încă nişte ochi negri care ardeau şi mâini nemuncite, îngrijite cu sârguinţă. Şi băiatul ei, Oprică, o icoană de copil! Frumos, frumos şi-al dracului! N-o asculta. Se înhăitase cu hoţii.

La început o dusese greu, până au aflat-o fetele mahalalei că ştie să facă de dragoste. Dădea-n bobi, punea argintul-viu şi-l trimitea pe şina tramvaiului ibovnicelor, pe mulţi îi adusese înapoi la rostul lor.

Ba, câte o muiere înşelată, mai câinoasă, dacă nu-i ajutau acatistele date la biserică pentru îndepărtarea spinului de la inima bărbatului, la ea venea, c-o puică albă. Coana Mariţa o spinteca la miezul nopţii şi-i scotea maţele afară. Se zicea că orbeşte ţiitoarele, le sluţeşte cu vrăjile ei, Doamne fereşte de asemenea lucruri!

De Anul nou învăţa codanele să se despoaie în faţa oglinzilor când cântau cocoşii a doua oară, să-şi vadă logodnicii, iar la Bobotează topea cositor într-o ceaşcă şi ştia dinainte dacă-ţi vine vreo boală sau vreo năpastă. Avea descântecele ei cu sânge de nouă fraţi, scotea junghiurile cu foarfecă înfiptă lângă uşorul uşii, sculase pe mulţi din morţi, zidarii la ea veneau, nu chemau doctorul.

Când se deocheau copiii, mamele la coana Mariţa alergau într-un suflet. Ea-şi punea broboada de lână pe umeri, şi, numai în papuci, sosea, lipa-lipa, să scoată răutatea de unde se cuibărise. Căuta focul, apuca repede cu un cleşte câţiva cărbuni, stingându-i într-o căldăruşă, şi bolborosea cu capul în piept:

 

Fugi, deochi,

Dintre ochi,

Peste nouă ţări şi nouă mări,

Unde popa nu toacă,

Câinii nu latră,

Fata mare nu se mărită,

Că acolo te-aşteaptă,

Cu mese-ntinse,

Cu făclii aprinse…

Să rămâie cutare

Curat,

Luminat

Ca steaua din cer,

Ca roua din câmp,

Ca sfânta tămâie!

 

Da apoi copiilor să bea de trei ori din apa descântată şi ieşea afară, căutând un câine pe care o arunca, zicând:

— Aşa să fugă deochiul, cum se scutură câinele de apă!

Linei îi fusese ruşine să se ducă ziua la ghicitoare. O luase pe Aglaia şi, într-o seară ploioasă, când nu se zărea nimeni pe uliţele pustii, au intrat amândouă pe uşa joasă a casei dărăpănate.

Mariţa le-a ieşit în prag. Era îmbrăcată într-o rochie înflorată, cam slinoasă.

— Poftiţi, poftiţi pe aici… le-a spus.

În odaia igrasioasă, plină de mucegai, atârnau pe pereţi covoare groase şi fotografii vechi. Pe jos stăteau aşternute nişte cergi flocoase în care paşii se scufundau. Deasupra atârna o lampă aprinsă. Patul scund era plin de pisici, nişte pisici boiereşti de Angora, leneşe şi parşive, cu ochii galbeni, mari cât paralele.

Într-un raft nevasta cârciumarului văzu câteva cărţi groase pe copertele cărora puteau fi zărite capete de mort şi numiri ciudate. Coana Mariţa le iscodi pe amândouă cu ochii scormonitori. Le descusu pentru ce au venit şi le pofti să stea alături, pe patul moale.

— Ei, parcă dumneata nu ştii? şugui bătrână.

Din perete priveau chipurile foştilor ibovnici ai gazdei, nişte ofiţeri, negustori falnici, cu mustăţi mari, stând fără supărare unul lângă altul în rame de bronz. Până să apuce să le dea în cărţi, o luă gura pe dinainte, ca între femei:

— Ăsta-i cutare, ăsta-i cutare… Ce de bani avea! Numa flori îmi trimitea şi-mi zicea: „Mariţo, eu fără tine n-am să pot trăi, m-auzi tu?” Da ce, eu i-ascultam? Că bărbatului nu e bine să-l laşi să-i crească coarnele, să creadă că a lui eşti, numai a lui, să te facă cârpă! Câţi am înşelat eu! Dac-aş sta să număr, n-aş avea timp şi mai mi-ar trebui şi-un ajutor să socotească!

Lina asculta mirată. Aglaia trăgea cu ochii în toate părţile. Coana Mariţa se ameţise repede, prinsese limbă:

— Ehe, ce ştiţi dumneavoastră?! Îl vedeţi pe ăsta? şi le arătă o fotografie care înfăţişa un munte de bărbat. Păi p-ăsta-l puneam să joace în faţa mea, altfel nici nu şedeam în pat cu el. Domnul Marcel, c-aşa-i zicea, Dumnezeu să-l ierte, atât îmi spunea: „Scumpo, fac ce vrei. Uite, joc, latru, numai afară să nu mă dai, sufleţelu meu, că nu pot fără tine!” „Atunci, latră”, îi spuneam. Şi lătra. Cumsecade om! Avea trei fetiţe şi-o