ochii pe muşterii. El mai mult pe drumuri era. Ba după lemne, ba după vin. Învârtea miile cum te-ai juca, aşa, cu chibritele. Datorii nu mai avea. Punea leu pe leu, să strângă o sumă mare, să-şi cumpere un loc cu vad în Griviţa. Dar până atunci mai era! Trebuia să toarne apă mai multă în vin, să nu ia în seamă strâmbăturile gunoierilor. Ce-i păsa? Mila nu face casă bună cu pricopsiţii. Şi pielea ar fi luat-o de pe clienţi, bani să iasă, că fără cincizeci de mii de lei nu mai scotea capul din Cuţarida!

Iarna, uda lemnele cu un furtun, să îngheţe şi să atârne mai mult la cântar. Nu se uita că, în loc de o sută de kilograme, dă cu zece mai puţin. Muierile îl blestemau, îşi auzise vorbe, dar ce-i păsa? Seara, după ce lăsa obloanele, se apuca să-şi numere câştigul. Şi parcă-l mânca un vierme pe dedesubt. Să fi fost în altă parte, ar fi scos de trei ori pe atât. Avea un plan pe care nici muierii nu i-l împărtăşise. Dacă ar fi găsit ce-i trebuia, ar fi vândut casa şi locul, şi-ar fi acoperit ce cheltuise, că locurile în Cuţarida se vindeau acum altfel, mai scumpe, de când începuse primăria să paveze străzile şi să tragă tramvaiul electric încoace, către şina Constanţei şi dughenile de la Tarapana. Oraşul înainta spre mahalale. Mereu se ridicau alte case din cărămidă, şi pe zidurile încă umede se aşezau firme noi.

Nu se putea spune că le merge tuturor la fel. Erau luni de când şedeau şi zidarii, şi-atunci nici negustoritul nu mai mişca. Unii proprietari lăsau pereţii netencuiţi. Ba, spre Filantropia, se induseseră şi câteva prăvălii. În octombrie care trecuse a dat şi un potop de ploaie peste Cuţarida.

Prăpădul începuse devreme. Pe la prânz cerul se albise tot. Dinspre margini se adunau norii, vălătuci-vălătuci. Apoi s-a iscat un vânt. Gutuile galbene se scuturau în grădini. Muierile alergau prin curţi după rufe. Le luase vijelia cu prăjini cu tot. Alergau şi ocărau. Mariţa se păruise cu o vecină, că li se încurcaseră trenţele.

Maidanul fusese cosit de scaieţi. Pământul aspru şi tare gemea sub biciul vântului. Peste malurile galbene fulgerele brăzdau cerul. Vântul se ogoise de la o vreme. Se făcuse linişte. Încremenise şi firul ierbii. Cerul întunecat căzuse jos. De departe se auzeau bubuiturile surde ale furtunii. Femeile simţiseră răceala ploii care venea. Strânseseră la repezeală ţoalele de pe afară.

Cârciumarul a tras obloanele şi a aprins lămpile. Picături mari şi grele, ca o grindină, se năpustiseră peste locul sălbatic. Se făcuse frig. Bolţile se despicaseră. Apa apăsa pe acoperişuri. Muierile aprinseseră candelele.

— Doamne, Maica Domnului! Scapă-ne, Doamne! se rugau.

Întâi s-au umflat şanţurile. Apele gâlgâiau sub geamuri. Drumul rampei era tot un nămol, o clisă neagră. Dinspre mahalaua ceferiştilor se scurgeau şerpi galbeni de gunoaie. Pânzele ploii măturau totul. Luaseră gardurile şi bulumacii, care se rostogoleau spre adânc. Balta se umflase şi clocotea. Puhoiul se lăţise, apăsase pereţii de lut, turtise magaziile lucrătorilor şi cărase vreo două acoperişuri. Şipcile subţiri se frângeau, purtate de valul greu. Apa urcase până la ferestrele înguste, se strecurase pe sub cercevele şi intrase în odăile pardosite cu lut. Femeile aruncau lucrurile pe paturi şi pe scaune, plângând, cu copiii de mână. Mariţei îi luase preşurile. Lui Matei potopul îi urnise dulapul cu scule. Meşterul, numai în izmene, alerga cu Petre, ţinând nişte prăjini în mână, să-l oprească. Cizmarul abia adunase pantofii clienţilor. Ploaia îi furase calapoadele, care pluteau spre rampă.

Într-un târziu, ploaia ostenise. Mai bătea rar şi rece. Stere privea de pe scările lui de piatră mahalaua înecată toată sub o gârlă galbenă. Apa bătuse şi la geamurile pivniţei lui. Ieşiseră copiii s-adune coteţele, suiţi în albii.

Apele scăzuseră. Locul rămăsese dedesubt, negru şi moale. Oamenii au sărit, cu mic, cu mare, să dreagă stricăciunile. Au bocănit până seara. Lui Chirică i se surpase un perete. Fetele alergau după chirpici, să-l lipească la loc. La Spiridon potopul dărâmase o magazie, iar la zidari căzuseră ferestrele.

Când s-a uitat cârciumarul mai bine, a văzut că apa intrase şi la el în pivniţă. Până la gură se umpluse beciul. Butoaiele se mişcau greoi în nămolul gros. Şi-a chemat nevasta şi băieţii de prăvălie. Până a doua zi au scos afară găleţile pline. Se deşelaseră. Stere înjura în gura mare că prea umblau încet. Cu chiu, cu vai, a pus iar poloboacele în picioare.

Vinului îi păsase. Vasele se şubreziseră. A trebuit să le pună papură nouă. A pritocit băutura. Făcuse floare şi căpătase o acreală. Se strâmbau muşteriii.

Rămăseseră şi zidurile cu o mucezeală. A adus meşteri, a uns cărămida cu catran, să nu se întindă răceala la pereţi.

Casele lucrătorilor se dărăpănaseră. Căpătaseră o coşcoveală şi o spuzeală verzuie de igrasie. Mucegaiul urca pe neştiute. Iarna aceea degeaba au ars zidarii focurile. În odăi rămăsese un frig ascuns şi un miros de putregai. Pereţii nu mai prindeau varul, care se fărâmiţa şi cădea.

Cârciumarul îşi spoise casa pe afară, să nu se mai cunoască urmele prăpădului.

— Uite ce face banul! spunea acarul lui Spiridon. Parcă pe casa lui n-a plouat!

Şi privea la odăile lui. Acestea aveau pe afară dungi albăstrii ca floarea de oţet, deschise pe margini şi întunecate spre pământ.

Când dădu zăpada, bălegarul proaspăt îngheţă şi pervazele se surpară. Noaptea, frigul se strecura pe sub cercevele. Oamenii se strângeau unul într-altul. Noroc că erau mulţi şi din răsuflare se mai încălzeau.

În casa lui Stere, ardeau godinurile, nu se cunoştea…

Cârciumarul n-avea când să se mai gândească la necazurile altora. Umbla după vin ba la Buzău, ba la Focşani, că negustoritul aşa este, nu trebuie să tragi în acelaşi loc. Omul, cât e el de bun, se face al dracului dacă-i tot dai. Pe la Drăgăşani trecea o dată la câteva luni, încărcat cu daruri pentru ibovnică. Când se întorcea, Lina nu se mai înţelegea cu el. Ce-i făcea Voica, cum îi sucea minţile, se schimbase, începuse s-o bată din nimic. Să fi spus o vorbă, era mare lucru, dar femeia tăcea. Stere căuta pricină, ba nu-i plăcea cum măturaseră băieţii, ba