un ucenic şi doi lucrători, dar acestora le plăcea mai mult mandolina. Lucrau cam în silă, şi asta-l supăra, pentru că, spunea el, mandolina-i mandolină şi meseria, meserie.

Muierile priveau prin geamul aburit şi, dacă zidarii nu erau la frizerie, o luau spre cârciuma lui Stere, să-şi aştepte bărbaţii la întuneric. Meşterii erau arţăgoşi şi cântau. Atunci îşi băteau nevestele. Din nimic se aprindeau. Le plesneau cu palmele lor grele peste faţă. Apoi le jucau în picioare. Zidarii luau cozile ţigăncilor în pumni şi le smuceau sălbatic. Toată mahalaua era un vaiet. Ţipa a lui Ghiula, ţipa a lui Şandor. Îl apucau şi pe Matei dracii. O tăvălea toată casa pe-a lui.

Până a doua zi se împăcau. Duminica, bărbaţii le scoteau pe muieri la plimbare, pe la rude. Femeile aveau rochii de stambă verde cu buline şi pantofi cu toc înalt de lemn, prinşi cu barete de piele. Sub mânecile lungi îşi ascundeau vânătăile. Călcau mândre lângă meşterii tăcuţi şi mahmuri, în hainele lor călcate prost, ţepene şi scurte. Îi strângeau pantofii cu boturi ascuţite, pe care-i purtau numai la zile mari, şi li se făcea iar sete. Se uitau pe furiş la neveste, ei le băteau, ei le iubeau!

Treceau Griviţa, ţinându-se de mână, cu copiii alături, privind galantarele negustorilor. Ocoleau halta trenurilor şi mergeau în alte cartiere, la naşi sau la fini. Îi apuca noaptea de vorbă. Hainele se mototoleau de căldură pe ei, se desfăceau la gât încinşi de zăpuşeală şi porneau înapoi. Lunea se sculau devreme şi plecau la muncă, tot osteniţi.

Unora le crescuseră băieţii. Îi însurau. Se ridicau şi fetele de măritat. Le rămăseseră rochiile scurte. Iarna le îngheţau ţurloaiele. Duceau zidarilor de mâncare la schele. Salahorii le pândeau pe după grămezile de nisip. Şuierau printre dinţi:

— Pst! Fată!

Le dăduseră ţâţele. Se făceau că n-aud.

— Fată! A lui Ţuluc! Mă, frumuseţe de judeţ!

Ele, de loc. Fugeau.

— Dar-ar boala-n ochii tăi! scuipau hăndrălăii.

Când se măreau, aşteptau lucrătorii în drum, să se înghesuie cu ei, râzând şi spunând de ale lor. Mai venea câte una plină de sânge acasă. Şedea ascunsă, să n-o vadă nimeni. Se spăla şi se culca furiş, dar de om nu se lăsa.

Taţii ieşeau după ele şi le ocărau. Fiecare pe-a lui:

— Îţi arde pipota, ai? Îţi dau eu ţie!

— Te omor dacă te mai prind! Îţi miroase a bărbat?

— Căţea! Semeni cu mă-ta!

Nu scăpa una nebătută. Aveau mână grea meşterii. Loveau cum aşezau cu mistria.

Spre primăvară, toată mahalaua era un ţipăt. S-aprindea jarul în fete. Lepădau trenţele groase de iarnă şi le jucau ţâţele în bluzele de aţică. Se ridicau mereu altele. Creşteau lungi în picioare ca berzele, cu mijlocul subţirel, firave de le bătea vântul, cu ochii aprinşi de poftă. Când venea vreuna cu burta mare la părinţi, abia o scăpau vecinii de sub picioarele lor. Nu glumeau lucrătorii! Degeaba voiau să le crească în frica lui Dumnezeu. Ei, toată ziua la muncă, de unde să aibă şi grija copiilor? Şi apoi trăiau laolaltă! De la şapte ani, zidarii îşi luau băieţii la meserie.

— Pe al meu nu-l fac popă, spunea meşterul Ţuluc, să-l învăţ cu cărămida!

Şi ca el gândeau mulţi. La şcoală îi trimiteau de frica învăţătorilor, dar după un an, doi îi opreau pe schele:

— Lasă, ţâcă! Stai lângă varniţă!

Acolo se ridicau. Între salahori şi ţigănci. Dormeau cu ăi bătrâni şi le învăţau măscările. Înjura unul, copilul zicea la fel a doua zi. Noaptea deschideau ochii şi vedeau ţigăncile despuiate în braţele bărbaţilor. Pe la treisprezece ani se uitau la surori sub rochii. Câte unul, nărăvit, îi învăţa:

— Ce-i ăsta, mă?

— Buricu’!

— Da’ asta?

— Mi-e ruşine.

— Spune, ţâcă!

— Nu zic.

— Zi-i, că te bat.

— …

— Halal! râdeau zidarii în cor.

— Dar mă-ta ce-are?

— Nţ!

— Spune, ţâcă!

— …

Iar râdeau salahorii. Tot de la ei luau ţigări şi învăţau să tragă mahorca-n piept.

— Ţine de urât, ziceau.

Pe la paisprezece ani erau galbeni şi necrescuţi. Muşca oftica din pieptul lor. Mai mureau, asta era viaţa. Dar aveau o zi a lor meşterii, sâmbăta, când puteau să petreacă, să risipească, să cânte şi să se îmbete. Erau împăraţi! La patru lăsau mistriile, se spălau, îşi îmbrăcau cămăşile peticite şi se adunau sub schele, aşteptând banii pe care-i împărţeau meşterii. Hârtiile albastre foşneau plăcut şi miroseau bine. Le împătureau şi le ascundeau în buzunare. Treceau pe la frizer, îşi dădeau bărbile jos şi se opreau la cârciumar. Beau secărică cot la cot cu băieţii de-i ajutau, a lor era lumea!

Prin faţa prăvăliei, treceau fetele. Măscuite, date cu roşu, parfumate cu odicolon. Mergeau la baluri în Griviţa sau la Tarapana. Erau îmbrăcate cu ce aveau mai bun. Îşi puneau cercei în urechi şi mărgele la gât. Voiau să placă bărbaţilor.

Salahorii strigau după ele din uşa prăvăliei, cu ţoiurile în mână:

— Un’ te duci, fă?

— Mă urâto, dă-te alături, hai de cinsteşte-un rachiu cu noi!

— Firo, vezi că-ţi cad ciorapii…

Ele nu întorceau capul. Glonţ mergeau, chemate de viorile lăutarilor. În mahala răsunau gramofoane, şi până târziu se simţea bucuria sfârşitului de săptămână, a sâmbetei…

Numai Stere cu a lui nu se odihneau până luni de dimineaţă. Să cari şi să nu mai isprăveşti, că se mărise mahalaua şi nu mai prididea. Nici cu băieţii de prăvălie nu dovedea, că-şi mai luase unul. Trebuia să fie cu ochii-n patru să nu-l înşele careva, să plece neplătit. Lina avea şi grija copilului, mai intra în casă să vadă ce face, că începuse să umble şi să vorbească; ca mâine, se gândea negustorul, venea timpul să-l dea la şcoală.

Ar fi închis mai devreme, dar cum să te-nduri să dai cu piciorul banilor? În doi ani îşi ridicase şi un depozit de lemne în spatele cârciumii, iarna vindea cu suta de kilograme nenorociţilor, ieşea şi din treaba asta ceva.

Şi de când vedea cum se întinde cartierul, îl apucase o poftă şi mai mare de bani. Nu se mai uita. Îşi aducea aminte de cuvintele jupânului: „Stere, lasă-i pe alţii să petreacă, o să vie şi timpul tău! Când ai să ai franci, să nu poţi să-i numeri, să vezi ce bună ziua capeţi!”

Paralele se strâng singure dacă ajuţi şi tu. Nu-şi mai scotea nevasta la plimbare. Sărbătoare, zi de lucru, Lina trebuia să păzească tejgheaua, să fie cu