auzindu-i suspinele, şi-n carne îi creştea dorul după trupul ei, c-o iubea, dar trebuia s-o pedepsească pentru că nu venise când o chemase el şi că-l dăduse starostelui.

Praf i-au făcut rochia de mireasă.

În noaptea aia, Paraschiv le-a cerut jurământ la toţi. A înfipt în pământ cuţitul cu care împunsese inima lui Bozoncea şi le-a zis:

— De-acum eu sunt ăl mai mare peste voi! Cine s-o ridica peste mine, de mâna mea mierleşte! Asta vă spun. Să m-ascultaţi şi la bine, şi la rău, şi ce-oi avea, cu voi împart! La fel pentru toţi! S-a înţeles?

Ăilalţi l-au privit cu frică. Flăcările îi luminau faţa slabă, şi privirea lui rea se plimba pe ei, să-i scormone în suflete. Au simţit hoţii altă putere.

Didina tot mai plângea alături, strângându-şi rochia ruptă şi murdară.

— Iar tu, s-a răstit Paraschiv la ea, dacă mă mai vinzi vreodată, ştii ce te-aşteaptă!

Ceilalţi râdeau gros. Numai Sandu se gândea că în sufletul lui tot o mai ţinea pe muierea asta batjocorită pe care i-o furaseră alţii. I-a întins pe furiş mâna şi-a mângâiat-o.

Gagica i-a aruncat scârbită degetele. Era deşelată de dureri şi-i vâjâia capul. De-acum se dusese liniştea ei, trebuia să-l urmeze pe Paraschiv şi la viaţă, şi la moarte, roaba lui era…

•

Vecinele au chemat poliţia, au sosit comisarii, au cercetat cum l-au omorât pe staroste şi l-au dus la Morgă, cu Nicu-Piele alături, i-au despuiat, le-au făcut autopsia şi i-au trimis înapoi după ce ţinuseră şcoală pe ei. Praporgicu l-a îngropat şi pe el, şi pe hoţul lui de tovarăş. A cheltuit parale multe, a tocmit dric clasa întâi şi-a chemat lăutarii.

— Nu i-aţi cântat la nuntă, barim să-i cântaţi acum, la înmormântare, că aşa a vrut…

Plângea Mitică Ciolan:

— Ce cumsecade era, ce bani i-am mâncat noi, săracul! Cum petrecea el…

Plângeau şi Dumitru, şi Neacşu. Numai Anghel se ţinea mai bine.

Au pornit dricul după trei zile spre cimitir. În urma morţilor păşeau pungaşii Mandravelei şi hoţii de la Filaret. Aduseseră flori şi erau încliftaţi ca domnii. Iar se adunase lumea grămadă. Veniseră cu mic, cu mare, să-l cinstească.

Tot Caţaveiul mirosea a salcâm şi prin grădini era o troieneală de flori, albe şi bogate, pe care atunci le scutura boarea lui aprilie.

Lăutarii cântau în convoi ce-i plăcuse Stăpânului la viaţa lui:

 

La şalul cel negru,

Plângeam în tăcere,

Of, mama mea,

Că nimeni nu mă mai iubea…

Şi mucede ziduri deasupra

M-acopereau,

Of, mama mea,

Iubită avusesem, se duse şi ea…

Străin sub bolta cea rece,

Timpul ce trece,

Cum aşteptam,

Of, mama mea!

 

Dase un plâns în pungaşi şi drumul nu se mai isprăvea. Ţiganii băteau măsurile repezi ale geamparalelor. Unde era el, starostele, unde era Oacă, să joace cu Nicu-Piele tot pe vine şi-n călcâie!

La cimitir a citit preotul o slujbă şi au pus coşciugele în pământ. Naşul se ţinea de crucea lui Bozoncea şi hohotea:

— Murişi, neică, murişi…

Plângeau şi coardele de veniseră de hatârul lui Nicu, gagicile lui din cartiere, plângeau şi finii lui Praporgicu. Când au început să cadă bulgării pe lemnul puternic care adăpostea trupurile hoţilor, a fost un vaier.

Naşul a împărţit bani la copiii din jur, a plătit groparilor şi şi-a luat nevasta acasă.

Nu mai spunea nimeni nimic.

Dinspre gura gropii se ivea Tudose cu toporul lui înfipt în buturugă strigând „Sparg la lemn, sparg la lemn, sparg la lemn”.

 

  • Stere

La amurgit, lucrătorii se întorceau de la fabrică. Aveau sufertaşele goale. Nevestele, în păr la porţi, să le ia sculele. Tot atunci veneau şi zidarii, şi meşterii. Lăsau ferăstraiele şi mistriile şi intrau în curţi, lătraţi de câini. Femeile aduceau lighene pline de apă. Ei îşi adânceau tălpile crăpate şi negre, să se răcorească. Peste Cuţarida se lăsa o ceaţă ca scama de păpădie. Mirosul mămăligii abia răsturnate umplea mahalaua. Prin magazii, se aprindeau focurile. Copiii erau trimişi după ţuică. Muierile răsturnau ceaunele pe mesele mici, cu trei picioare. Băutura era tulbure şi ardea când o dădeau pe gât. Zidarii mâncau dumicând, osteniţi. Ciorba acră luneca până în măruntaie. Era caldă şi bună. Lângă neveste se gudurau dulăii, aşteptând oasele. Era ceasul sfânt al cinei. Se auzeau cântecele leneşe de seară ale cocoşilor.

Spiridon spărgea câte o ceapă cu pumnul lui mare şi negru, răsufla adânc, îşi privea cu dragoste băieţii cei mici, întreba de Ene, apoi se apuca să înfulece.

Alături, Goşnete lăsa calapoadele, îşi tăia o roşie cu cuţitul ascuţit cu care spinteca tălpile şi muşca dintr-un codru de pâine. Mariţa îl chema pe Oprică. Golanul de copil nu răspundea. Aştepta câteva clipe să-l audă alergând cu picioarele lui desculţe peste maidan, apoi se aşeza şi ea la masă. Din vecini, mirosea dulce şi ameţitor a usturoi. Lângă lămpi roiau ţânţarii. Câte o bătrână ridica şervetul uns cu urmele gurii ştirbe, să alunge gângăniile. De la Stere se auzeau cântecele muşteriilor.

Toamna, cârciumarul aducea un vin albicios, dulce ca morcovul. Nu mai şedea unul acasă. Sâmbătă seara luau leafa. Cine nu se oprea întâi la Stere, după ce mânca, se lega la izmene şi, în papuci, iute să nu i-o ia altul înainte, la negustor.

Nevestele rămase acasă scoteau din magazii albiile mari de rufe, le umpleau cu apă fierbinte şi îşi spălau copiii pe cap. După ce le frecau buricul cu untdelemn, îi înveleau în ţoale, punându-i să se închine şi să pupe icoanele cu margini de lemn în care mişunau cariile. Schimbau apoi aşternuturile pline de petice şi pernele dolofane. După asta, femeile goleau căldările şi se primeneau. Aveau fuste albe şi ciorapi de bumbac cum e rugina. Se legau cu panglici roşii luate de la încuietorile şifonierelor şi îşi ungeau părul cu gaz. Erau frumoase nevestele lucrătorilor sâmbătă seara, cu ochii înroşiţi puţin de săpun şi mâinile curate ca albuşul de ou.

Copiii adormeau repede şi ele plecau după bărbaţi, să-i caute la bărbierit sau la drojderie. Frizeria lui Tilică era plină. Toţi bărbaţii din mahala se tundeau atunci. Meşterul îşi luase