De dimineaţă plouase în duminica aceea. Nişte vecine o ajutaseră pe ţigancă să strângă lucrurile, să nu le strice potopul. Fusese o ploaie repede şi caldă, apoi ieşise soarele. Iar au aşezat scaunele sub duzi. În casă, muierile o găteau pe gagică. Bozoncea se învârtea de colo până colo, fără treabă. Se îmbrăcase în haine negre şi dăscălea lăutarii, ce să-i cânte şi cum să-i strige la masă darurile. Nerăbdător şi vesel, se mai uita cum potriveau croitoresele rochia miresei şi îi era şi mai dragă ţiganca.

Didina se privea neliniştită în oglindă. Avea o inimă rea şi se gândea la vorbele lui Gheorghe. Parcă ar fi vrut să nu se întâmple nimic, să o ducă Stăpânul în linişte la biserică, s-o cunune popa şi s-o vadă lumea că e de-acum femeie cu bărbat, la casa ei.

Când s-a făcut ceasul plecării, a ieşit îmbrăcată într-o rochie albă, cu cununiţă în părul ei aspru, frumoasă, frumoasă, de se bucurau şi lăutarii privind-o. Pe Sandu îl uitase Dumnezeu lângă poartă, cu ochii pe ea.

S-au urcat în trăsuri. Naşul în faţă cu mireasa, unu Praporgicu, de furase şi el în tinereţele sale, prieten cu Bozoncea, arătos, că avea bani din gros, şi pe urmă naşa, nevasta lui, cu starostele. Într-a treia trăsură, veneau Mână-mică şi cu Piele, gătiţi, cu obrazurile rase proaspăt, băuţi puţin, să aibă chef.

Caii mergeau greu prin noroi şi Stăpânul striga la birjari:

— Daţi-le bice, că mă grăbesc!

Didina se chircise pe pernele moi şi se uita cu grijă când într-o parte, când în alta. Naşul îi spunea:

— Ce, ţi-e frică? De, că nu mai ai şaisprezece ani şi-ai stat cu el în pat…

Soarele strălucea vesel deasupra, şi în oţetarii Caţaveiului se zbăteau vrăbiile gureşe. Toată mahalaua era la porţi şi-o privea pe ţigancă.

Bozoncea se gândea că lăsase casa pe mâna lui Mitică Ciolan, care trebuia să fie cu ochii-n patru pe lăutari, să nu-i facă vreo pagubă, că aveau şi ăştia mână lungă. Abia aştepta să se dea jos din trăsură la biserică, să-l vadă şuţii cu mândreţea lui de gagică.

Când să iasă cu trăsurile din Caţavei, unde întorceau tramvaiele şi începea drumul pietruit, le-au ieşit Paraschiv înainte, cu Gheorghe şi cu vreo trei patru haidamaci, adunaţi de ăl bătrân pentru treaba asta. Atunci erau scăpaţi din puşcărie şi puşi pe omor. Luaseră fiecare câte o trăsură sub ochi şi scoseseră cuţitele.

Pungaşul a strigat de departe lui Sandu şi lui Nicu-Piele:

— Mă, hoţilor, mă! Am venit s-o iau pe Didina şi s-o fac mireasa voastră. Vouă v-o dau mai întâi, dacă mă lăsaţi să-i iau inima-n şuriu prostului ăsta bătrân de ginere…

A auzit starostele. S-a ridicat drept în trăsură, galben şi furios. Şi-a căutat şişul sub hainele lui grozave. Încremeniseră şi birjarii şi hoţii ăilalţi. Didina îngheţase în braţele naşului, că ştia ce-o aşteaptă. Paraschiv era cât cerul, suit pe malul de pământ din marginea drumului. În picioare avea pantofi roşii, cu feţe albe, de hubăr, legaţi cu şireturi de piele, semn că nu mai asculta de nimeni. Numai pentru asta ar fi trebuit să-l omoare Bozoncea.

Cel tânăr se aruncă înaintea trăsurilor.

Numai Nicu-Piele s-a azvârlit jos şi s-a repezit la Paraschiv. Până să-l apuce bine, l-a spintecat pungaşul râzând. Când i-a văzut sângele curgând în noroi, a chiuit o dată la ceilalţi. Venea lumea puhoi. Nu mai era timp de pierdut. A strigat la Gheorghe:

— Ia-o, Treanţă, pe mireasă, că eu am o răfuială cu Stăpânul!

Şi s-a urcat pe scara trăsurii. Nevasta lui Praporgicu s-a băgat între ei. Dintr-un pumn, pungaşul a pus-o jos. Starostele s-a ferit într-o parte. Din faţă se auzeau ţipetele naşului. Hoţii s-au privit o clipă drept în ochi.

— Gata, Bozonceo? a întrebat ucenicul.

Privirile lui verzi îl străpunseră înaintea cuţitului. Călifarul a ridicat repede pumnul, să dea lovitura sa. Paraschiv i-a apucat braţul şi i l-a răsucit. Şuriul starostelui a căzut. Era ca şi mort. A strigat:

— Nu mă lăsaţi, mă!

Sandu n-a mişcat. Parcă-i luase Dumnezeu puterile.

Stăpânul a încremenit. Cel tânăr îl mânca din ochii lui veninoşi. Dintr-o lovitură i-a găsit inima. Sângele hoţului a ţâşnit cald şi roşu pe mâinile subţiri ale lui Paraschiv. Bozoncea s-a prăbuşit pe pernele trăsurii, horcăind.

În timpul ăsta, Gheorghe aruncase pe birjar jos de pe capră, dăduse-n Praporgicu şi-o luase pe Didina în braţe, purtând-o peste noroi, la trăsura în care şedea Mână-mică.

— Mergi, mă, cu noi? l-a întrebat codoşul.

— Merg, c-avem acum alt stăpân…

— Atunci ajută s-o ducem pe Didina la maşină, c-am venit cu taxiuri, haide, mai repede…

Se adunase lume împrejur şi abia au mai avut timp să se strângă. S-au suit în maşini şi-au fugit.

•

Degeaba au aşteptat hoţii Filaretului la biserică. Nunta n-a mai venit. Naşii s-au întors târziu la casa ibovnicei, să spună lăutarilor să nu mai cânte, că s-a spart petrecerea, şi furaseră pungaşii mireasa, şi-l tăiaseră pe ginere.

Într-o trăsură, Praporgicu îl desfăcuse pe staroste la cămaşă şi-i căuta rana. Bozoncea avea obrazul vânăt. N-a mai trăit decât până la poarta gagicii. A mai apucat să bolborosească:

— Să mă duceţi cu lăutarii la locul meu, că mi-a plăcut…

Sângele curgea din el şi ochii i s-au împăienjenit. A mai văzut cerul ca scrobeala de rufe şi duzii Caţaveiului, plini de păsări şi ţipăt. Naşul plângea pe umărul lui şi-i strângea mâna rece:

— Mă frăţioare, nu muri, mă, că ai nuntă azi, nu muri…

Şi-n loc de văl de mireasă, vecinele au pus la poarta Didinei o treanţă neagră, pe care-o bătea vântul primăverii.

•

Până seara au ocolit mahalalele ca să-şi piardă urmele de sergenţi şi, când s-a întunecat bine, au coborât în groapă, la loc sigur, plătind şoferilor, oamenii lor. Gheorghe a făcut un foc mare şi-a dat-o Paraschiv pe gagică pungaşilor s-o mârlească, s-o facă poştă, cum le fusese vorba. Şi lui Sandu-Mână-mică, pentru că a lui fusese şi-o mai vrea, şi celor noi, gaşca ălui bătrân, şi lui Gheorghe, cât nu mai avea el puteri.

Plângea Didina c-o pângăreau caramangiii, dar cel tânăr n-avea milă, că-l vânduse. Degeaba striga ea:

— Nu mă lăsa, sufletu meu, că a ta sunt de-acu…

Pungaşul fuma numai,