Da-n inima lui bătrână o iertase, că-i era parcă mai dragă, nu putea s-o piardă, s-o lase altora, de-acum trebuia s-o păzească…

Vreo două săptămâni zăcuse Paraschiv, cu fierbinţeli în trup, slăbit, mort aproape. Îl ţineau coardele ca pe un frate, că le plăcea tinereţea lui. Gheorghe nu se mişca de lângă pat:

— Cum e, mă puişorule? îl întreba când deschidea ochii.

Pungaşul avea o privire împăienjenită, tulbure. Abia vorbea de durere. Codoşul se ducea după doctor:

— Scapă, mânca-ţi-aş ochii?

— Scapă, n-avea nicio grijă, e sănătos tun.

Se mai înveselea ăl bătrân. Îi aducea vin negru, puterea ursului:

— Ia, Paraschive, ia, nenică…

Şutul se dezmeticise după aia.

— Te doare? îl întrebase Gheorghe.

— Niţel mă mai ţine în spate, dar nu-i nimic. Mă fac eu bine…

Privea pe fereastră şi vedea acoperişurile caselor pline de zăpadă.

— Oh, nu mai trece iarna asta…

Îşi amintea noaptea aceea de pomină, fuga lui şi lumina rece a lunii, mirosul de sânge şi mai ales fierbinţeala loviturii, ura lui gâtuită şi leşinul care-l apucase. Dacă n-ar fi fost Treanţă, n-ar mai fi scăpat, l-ar fi găsit starostele şi l-ar fi terminat acolo, în câmpul Mandravelei.

•

Pe urmă s-a ridicat din pat şi-a început să umble.

— Gata, spuse, putem să ieşim în treabă, Gheorghe…

— Ce treabă, lasă treaba, mai odihneşte-te. Stai să dea primăvara şi mergem iar la groapă.

Cel tânăr râdea:

— Eu am scăpat, dar să vedem, Bozoncea scapă de mâna mea? Că era cât pe aici să-l mierlesc…

— Astâmpără-te, Paraschive, că iar dăm peste nebun şi-o scăim la fas! E greu de doborât…

— Ce să m-astâmpăr?! De-acum eu o să fiu mai mare, că e bătrân, l-am văzut. Nu mi-e frică. Şi s-o pedepsesc şi pe Didina, că ea m-a vândut şi m-a dat starostelui…

Privirea lui se otrăvise. Încă din noaptea încăierării o bănuia de vânzare. Îşi aduse aminte de cântecul pe care-l ceruse Stăpânul lăutarilor, la cârciumă. Nu mai era nicio îndoială că fuseseră vorbiţi. Gheorghe se îndoia.

— Eu nu cred.

— Ce nu crezi? Ah, s-o prind numai…

— Te-ai speriat tu…

— Nu. Mi-a vrut moartea… Şi pe urmă mai liniştit: Să dai zvon printre pungaşi că vreau să fac bandă, să tâlhăresc Griviţa, să-i învăţ eu meserie! Iar la împărţeală, facem totul parte la parte! N-am să opresc un biştar mai mult! Că mie îmi place cu dreptate să fie…

Codoşul s-a însufleţit:

— Bine, am să dau ecsivă la caramangii că n-ai murit şi că-i chemi la prăduială…

S-a dus şi-a spus printre oamenii lui. A auzit Bozoncea. Fiere era. Îi jură pieirea şi ucenicului şi ălui bătrân. Aflase Nicu-Piele, aflase Sandu. Clătinau din cap:

— S-a făcut râios, vrea să treacă peste Stăpân…

Şi-n mintea lor se gândeau că parcă s-ar fi dus după Paraschiv, că o să împartă totul cu dreptate, frăţeşte, dar le venea peste mână să-i comande cel tânăr. Se cam săturaseră de staroste că-l vedeau bătrân şi moleşit, fără poftă de lucru. Se încuia de la o vreme zile întregi cu ibovnica în casă. Şi fără el, ceilalţi erau parcă fără cap. Nu se mişcau. Lipsea şi Treanţă, n-aveau ponturi, o duceau prost. Mai dăduseră ei două-trei lovituri, ieşise slab. Acolea, câte o maimuţă şi vreo patru ghiuluri, nimica toată. Gaborii tot pe capul lor şedeau.

În primăvară, ce-i veni Stăpânului? Nu, că el o ia de nevastă pe Didina şi că vrea să-i facă nuntă să se pomenească.

Vorbeau ăilalţi:

— Să ştiţi că-i în anul morţii. I-a sucit de tot minţile gagica…

A aflat şi Paraschiv. Parcă l-a împuns cineva cu un cui în inimă. N-o uitase. L-a chemat pe Gheorghe:

— Treanţă, acasă la ea să mi te duci…

— Mă omoară Bozoncea.

— Gura, gâlmă, că te lovesc! Te faci luntre şi punte să-i vezi ochii. Spune-i că dacă ţine nuntă cu Bozoncea, vin de-o fur! Altfel, să te urmeze la mine, să-l lase…

S-a dus codoşul. A pândit vreo două zile, până a plecat starostele de acasă. Şezuse tot cu frica-n sân, că, dacă l-ar fi simţit Stăpânul, cruce-şi punea la cap.

A dat buzna peste ibovnică:

— Didino!

Ţiganca a deschis uşa.

— Cine-i?

— Eu, Gheorghe.

— Ce-i?

— M-a trimis Paraschiv…

Cum s-a mai bucurat sufletul ei, dar nu s-a arătat.

— Şi dacă?

— Zice că să-l laşi pe Bozoncea, c-a auzit că-l iei cu cununie…

Gagica îşi scutură cerceii şi părul negru.

— Şi ce să fac?

— Să vii cu mine. Altfel, te fură şi-o să fie rău de tine…

Cum ar fi plecat cu ăl bătrân, dar carnea ei nu uitase bătaia. Şi, apoi, de unde ştia ea care e mai tare? Uneori se mai gândise la noaptea lor de dragoste şi-o cuprinsese un dor de trupul tânăr al pungaşului. Atunci l-ar fi lăsat pe staroste, dar şi mândria ei de-a fi mireasă o ţinea. Care femeie n-ar fi vrut să poarte cununiile? Pe ea n-o dusese hoţul la biserică şi nu putea să scape o fericire ca asta. Şi parcă de când o prinsese la aşternut cu ucenicul, Stăpânul era mai drăgăstos. Nu ştia ce să-i mai facă s-o ţină în voie. A dat din umeri, uitându-se afară. Codoşul se grăbea:

— Ce să-i spun?

— Eu ştiu? Sunt în puterea lui Bozoncea, n-am ce face, să mă fure dacă poate…

Gheorghe s-a încruntat. Cădea şi el la bănuială:

— Didino, tu l-ai vândut atuncea, noaptea, pe Paraschiv…

Ibovnica a început să se jure, speriată:

— Să n-am parte de mama dacă-i adevărat! Ce, e nebun?

— Nu-i nebun, ştie el ce spune. Am plecat, să nu-ţi pară rău…

Şi-a lăsat-o nedumerită, înfricoşată.

Când a auzit pungaşul răspunsul, iar i s-au aprins ochii de ura lui veche.

— O s-o fur, i-a spus tovarăşului, s-o învăţ minte…

Şi-a aşteptat în groapă nunta lui Bozoncea.

•

Starostele se aşezase pe treabă. Îi trebuiau bani pentru petrecere şi se pusese cu jaful, ca în tinereţe. Luase Oborul, îl cutreiera, furase boi, dăduse buzna în case de negustori, le-adunase banii, el cu Sandu şi cu Piele, veseli amândoi că se trezise Stăpânul şi că aveau de lucru.

Când îşi făcuse suma, şi-a scos şi galbenii ascunşi de-i avea de la un omor şi i-a pus la bătaie. A cumpărat Didinei rochii scumpe, a tocmit doisprezece lăutari, trăsuri, şi-a făcut haine de ginere, pantofi, a îmbrăcat şi casa miresei în lucruri noi şi în curte a aşezat un butoi cu vin, a întins masa şi-a trimis vorbă şuţilor din Grant şi din Mandravela, caramangiilor, hoţilor de