la ea. Aproape de casa Didinei, căruţa se împotmolise în noroi şi o luase pe jos, târându-l după el şi pe ăl bătrân, mai mult mort decât viu.

Îl privi pe ucenic şi alese locul unde să-l lovească. Strigă apoi la ceilalţi de afară, care se apropiau neştiutori:

— Veniţi, mă, mai aproape, să-l vedeţi pe Paraschiv…

Lăutarii cântau repede, repede. Nicu-Piele juca în curte, de gât cu o coardă. Când urcară, tăcură speriaţi. Dumitru bătea ţambalul în neştire: clampa, clampa… Nu mai avea loc pe scările înguste şi se încălzea, mişcând repede mâinile îngheţate.

Pe urmă se auzi ţipătul muierilor…

•

În odaie se făcuse frig. Lumina de afară poleia pereţii. Bătea în perdelele albe şi cădea ca o ploaie peste lucruri. Bozoncea strânse bine cuţitul său lung şi făcu doi paşi înainte. Paraschiv nu-i vedea faţa. Umbrele lor se mişcară încoace şi-ncolo. Starostele ocoli masa care-i despărţea. Cel tânăr se feri. În uşa deschisă mai apucă să-l vadă pe Sandu. Acesta se uita speriat la ei. Stăpânul ridică şişul şi lama luci scurt. Ştia că dacă-l aruncă, nu greşeşte. Caramangiul zvârli şapca. Părul îi cădea pe frunte. Era ca o fiară, încordat şi fioros. Vorbi:

— Ai uitat cine-i mai mare peste voi! Şase am îngropat până acum, Paraschive! M-auzi tu? Nu te uita că mi-a albit părul…

Se făcu că trece pe o parte şi se azvârli. Pungaşul se plecă. Pumnul călifarului căzu în gol. O clipă îl avu în mână. Putea să-l împungă dintr-o parte, dar oboseala nu-l părăsise încă. Parcă nu mai avea vlagă în el.

Bozoncea se îndreptă de şale şi râse, înfricoşat:

— Scăpaşi, ucenicule…

Dar ştia că şi el trecuse pe lângă moarte şi furia îi crescu. Cel tânăr dădea îndărăt pas cu pas. Deodată simţi că nu mai are loc. Se proptise de un perete. Celălalt era aproape. Ridică cuţitul şi el văzu lama ascuţită deasupra capului, se plecă, dar de data asta nu mai scăpă. O fierbinţeală îi aprinse şira spinării. Şişul lui Bozoncea îi spintecase spatele de la ceafă până la noadă. Dacă nu s-ar fi lăsat pe vine, era mort. Sângele zbucni afară prin cămaşa tăiată. Paraschiv mai avu timp să se dea într-o parte şi să-l arunce pe staroste la pământ. În mână ţinea încă şuriul. Ura îl copleşea. Se repezi la cel căzut, dar nu mai avu putere să lovească. Mâna îi era moale şi simţi cum i se scurge toată puterea din el şi înţelese că dacă nu fuge e pierdut. Se aruncă spre uşă, îl lovi pe Mână-mică şi-l răsturnă. Frica îl gonea cu sângele curgând din el. Dădu la o parte curvele, care se înghesuiau pe scări, trânti ţambalul lui Dumitru şi alergă pe poartă spre câmpul Mandravelei. Pe drum îşi rupse o mânecă de la cămaşă şi se legă cum putu la spate. Îl apucau căldurile şi se uita în urmă dacă nu vine cumva Bozoncea după el. Nu ştia încotro pornise. La pompă îl aştepta Gheorghe, plin de sânge şi el, tremurând:

— Scăpaşi?

— Scăpai, leagă-mă tu bine…

Codoşul văzu rana adâncă, pe marginile căreia sângele se închegase.

— Aoleu…

— Taci, du-mă mai repede undeva la căldură.

Ăl bătrân îi apucă umerii zdreliţi şi-l purtă. Pe drum, Paraschiv leşină. L-a dus în Crucea de Piatră la o ţiitoare a lui şi-a chemat un doctor să-l îngrijească. Dimineaţa, Treanţă tot mai tremura.

•

În Caţavei se strânsese lume ca la urs. În zori, Stăpânul a scos-o pe Didina în curte în pielea goală şi şi-a desfăcut cureaua de la nădragi. A pus lăutarii să-i cânte. Ţiganii nu prea se îndemnau. Le-a arătat cuţitul. N-au avut ce face. Cântau şi plângeau de mila gagicii. O lovea Bozoncea, pornit. Pielea se făcuse vânătă, vânătă. Starostele o apucase de păr şi o îngenunchease între picioarele lui. Îi răsucise coadele bogate, s-o ţină mai bine şi-o plesnea pe spate şi pe faţă:

— Na! Na! striga. Na, să-ţi ajungă! Ţi-a trebuit corditor, ai? Curvă fără saftea! Didino, mi-ai mâncat viaţa, Didino…

Plângea şi el şi nu se lăsa. Se răstea iar la lăutari:

— Ce vă uitaţi, cântaţi, că bag şişul în voi!

Gagica se târa pe zăpadă şi-l ruga:

— Nu mai da, Bozonceo, nu mai da! Iartă-mă! Iartă-mă!

Avea mâinile roşii de frig şi pe spinare i se băşica pielea. Stăpânul nu ostenise:

— Mai na! mai na!

— Las-o! strigă Mână-mică de sus, de pe trepte.

Starostele nu mai auzea. I se măriseră ochii şi-şi căuta cuţitul, să-i taie nasul ibovnicei. Îl durea rana de la mână, că-l pălise şi pe el Paraschiv, şi furia îl orbi.

Sandu a crezut c-o omoară şi s-a aruncat între ei:

— Las-o! a strigat, c-o mai iubea încă. Las-o!

Bozoncea a dat să-l lovească şi pe el, dar şuţul s-a ferit cu dibăcie şi l-a potolit. Piele a cărat-o pe Didina în casă şi-a gonit lumea strânsă pe la porţi:

— Hai, uşcheală, fiecare la casa lui, că nu-i panoramă!

Şi-a poruncit lăutarilor să cânte mai departe. Ţiganii nu mai puteau. Au fugit unul câte unul…

Mână-mică a aprins focul, a şters sângele de pe duşumele şi-a plecat în cartier după băutură. S-a întors cu câteva sticle şi cu mâncare. În casa ibovnicei se încălzise bine. Curvele o înveliseră bine pe Didina în nişte cearşafuri şi-i făcuseră ceaiuri. I-au uns pielea cu untdelemn şi-au lăsat-o să doarmă. Către seară, s-a trezit gagica, cu trupul umflat. Ardea pielea pe ea şi-o ţineau junghiurile. A început să ţipe de durere. Şi-a pipăit faţa lovită şi-a văzut cum îi mai curge încă sânge din buzele despicate. A plâns după aceea multă vreme, de ruşine şi de durere.

•

Dincolo, Bozoncea privea lămpile albastre cu scârbă. Piele îi turna pahar după pahar. Se simţea bătrân, bătrân, şi somnul nu-l mai cuprindea, îl usturau ochii şi liniştea odăilor îl făcea să urle. Când s-a trezit gagica şi i-a auzit ţipetele, l-a cuprins din nou furia. Scrâşnea numai din dinţi şi muşca paharul. Îi venea să se ducă peste ea şi s-o jupoaie de vie. Mână-mică i-a spus:

— Lasă, Stăpâne, noi să fim sănătoşi, să punem laba pe ucenic, să-i plătim…

Starostele nu-i răspunse. Se gândea că o să vie vremea să-l vândă şi ceilalţi. De-acum pierduse totul. Se răsti la Nicu-Piele:

— Du-te dincolo şi spune-i să tacă! Să n-o