Şi să ai vreo trei feciori,

Trei feciori ca trei bujori

Şi să faci vreo trei copii,

Şi să-ţi moară ăl dintâi,

Şi să-ţi moară ăl dintâi…

Bozoncea a vărsat paharul pe duşumele. A privit crunt împrejur. S-a ridicat. Era negru şi avea o faţă sălbatică, înspăimântătoare.

— Gata! Merge toată lumea cu mine! A strigat şi la negustor: Să-mi dai un butoi cu vin şi o căruţă, plătesc! Uite, cât vrei? Na!

Şi-a pus tot ce-avea la el pe masă. Sutele albastre i-au luat ochii cârciumarului. A pus o slugă de-a înşeuat o droaşcă de-o avea, a suit butoiul cerut pe şleauri şi-a desfăcut cepul. Pungaşii şi curvele s-au căţărat pe unde-au putut, nedumeriţi, dar speriaţi de glasul grozav al Stăpânului care poruncea.

— Mână! a strigat argatului. Să mă treci Griviţa pe la Gara de Nord, şi de-acolo s-o iei spre Trei Coinaci…

Gheorghe murise de frică la spatele căruţei. Coardele cântau bete de gâtul lui Sandu şi-al lui Piele. Acesta le umbla în sân, vârându-le zăpadă între ţâţe. Starostele s-a urcat deasupra butoiului, din care ţâşnea un vin negru, spumos. Hoţii chiuiau în gura mare şi lumea ieşise pe la porţi. În zăpadă rămânea o dâră neagră şi roatele droaştei scârţâiau.

— Cântă, Neacşule! Să audă toţi cum chefuiesc eu! urla de sus Bozoncea.

Mitică Ciolan abia se ţinea într-o margine. Pe crucea căruţii, Dumitru bătea ţambalul cu greutate, sprijinindu-se de şleauri cu picioarele îngheţate.

La gară, au simţit hamalii că e rost de petrecere. Alergau cu şepcile în mână să culeagă vinul risipit. Se lipiră şi vreo câţiva ţărani care aşteptau trenurile de noapte. Îşi umpleau căciulile lor încăpătoare cu băutură şi strigau veseli la pungaşi:

— Să-ţi trăiască! Să-ţi trăiască!

Stăpânul urla cătrănit către ei:

— Luaţi, mă, şi beţi de sufletul lui Bozoncea! C-a murit, săracu! Luaţi, fraţilor…

Mână-mică îi mai strunea pe ţigani:

— Gâdilaţi dracului cobzele alea, că dă moartea-n voi, paraponisiţilor!

Nicu-Piele juca în căruţă, de hazul lumii, ce se ţinea pe margini.

— Să trăieşti, vereşcane! strigau hamalii bând din şepcile pline cu vin.

— Cântaţi, mă gaşperilor! se mai supăra iar starostele, nemulţumit. Cântaţi, mă, c-a murit Bozoncea, mă, săracu…

Pe faţa lui îngheţată se scurgeau lacrimi mari. Hoţul le simţea alunecându-i pe gât şi pe piept şi o durere fierbinte îi apăsa inima. Privea zăpada spulberată de copitele cailor, înghesuiala dimprejur şi nu mai înţelegea nimic.

Era ostenit, ostenit…

•

La casa ibovnicei ardea lampa. A bătut în geam.

— Cine-i? s-a auzit dinăuntru glasul femeii.

— Eu, Paraschiv.

I-a deschis. Ţiganca îl aştepta cu masa întinsă, numa-ntr-un capot, cu privirile speriate şi cu poftă de bărbat. A întrebat de staroste:

— Unde l-ai lăsat?

— Petrecea cu hoţii.

— Şi n-a băgat de seamă?

— Da de unde! Îi cântă lăutarii.

Uşurată, muierea l-a aşezat să-i guste mâncarea. Era flămând pungaşul. Ştia gagica să trăiască. Pe masă, stăteau câte bunătăţi şi vinul starostelui.

A ciugulit şi ea puţin. Se uita mai mult la el. De când îl plăcuse, şi-acum îl avea alături! Cel tânăr muşca dintr-un hartan de pasăre. Avea gura unsă de grăsime şi îi sclipeau ochii când apuca paharul. Râdea fără să spună niciun cuvânt, liniştit.

La urmă, s-a ridicat în picioare. A stins lampa. Didina tremura toată.

— Sufletul meu, spuse.

Şi-o luă în braţe şi-o culcă în culcuşul starostelui. Îşi aduse aminte cum îl bătuseră la poliţie şi cum se gândise în pârnaie la ea, de toate zilele acelea când pleca, şi ei rămâneau în puşcăria friguroasă, de nopţile când îl păzise pe Stăpân şi-o auzise strigând în braţele lui. Acuma o ţinea caldă şi despuiată în braţele sale şi-i venea să iasă afară cu ea de gât, să strige hoţilor, dacă l-ar fi auzit: „Bă, s-a terminat cu Bozoncea! A mea-i Didina! N-o mai dau! Iar pe el o să-l sfârtec!”

Ibovnica avea jar sub piele. O dată l-a încolăcit. Nu mai avea Paraschiv puteri. A umplut patul cu părul ei aspru, l-a muşcat de gât şi l-a răsturnat. Îşi plimba gura ca focul pe trupul lui, sub subsori, pe piept şi pe la buric. Îl scormonea cu limba şi-l împungea. Se zbătea pungaşul. Îl împletise cu cracii ei lungi şi-l murseca. N-a mai ştiut nimic apoi.

•

Pe la trei, când se ridicase luna deasupra Caţaveiului din cerul spulberat, l-a lăsat răpus între aşternuturi. Afară, era o iţă de lumină putredă, şi vântul împrăştia zăpada din curte. În geamuri se clătina lumina ştearsă a nopţii de iarnă.

Gagica s-a ridicat într-un cot şi l-a privit. Caramangiul horăia doborât, gol, între perne. S-a uitat afară. Curtea era albă în lumina lunii. A auzit câinii departe şi un zvon de lăutari. Pe nesimţite a cuprins-o spaima. Parcă se făcuse frig în odaie. L-a zgâlţâit pe Paraschiv.

— Scoal’!

El dormea adânc. A mormăit:

— Ce-i?

— Scoal’, că mi-e frică…

Îi era greu celui tânăr. S-a uitat împrejur şi şi-a adus aminte unde se afla. Didina şedea la geam şi asculta. S-a ridicat, scuturându-şi lenea.

A auzit lăutarii mai aproape.

Atunci a văzut ibovnica o umbră lungă mişcându-se în curte. A ţipat, astupându-şi gura cu pumnul:

— Nu ştiu cine-i afară!

S-a răcit pielea pe el. Muierea tremura. Pungaşul şi-a tras nădragii şi cămaşa. A scos şişul. Uşa s-a dat de perete şi în prag îl văzură pe Bozoncea. Luna îi lumina umerii puternici şi juca pe preşuri. Îl ţinea c-o mână pe Gheorghe, care gâfâia asudat. Încă se auzeau lăutarii şi chiotul curvelor venind din urmă.

— Aici erai, Paraschive? a întrebat starostele.

Didina a căzut pe aşternuturi.

A înţeles cel tânăr. Stăpânul s-a întors către codoş:

— Asta o fi muierea lui, Treanţă, că tu mi l-ai trimis la însurătoare. Şi l-a plesnit cu pumnul de l-a pus jos.

Paraschiv s-a dat doi paşi înapoi, a apucat lama şuriului şi-a aşteptat. De-abia se dezmeticise din plăceri şi o lene ucigaşă îl cotropea încă.

Cataroiul râdea sălbatic, clătinând din pieptul lui uriaş.

— Zi, d-ăştia mi-eşti, ucenicule?

Îi trecuse oboseala. La şoseaua Mandravelei, dăduse sluga cârciumarului la o parte şi mânase el caii. Trap i-a adus. Nu mai putea să rabde gândul de a-l şti pe Paraschiv în braţele ibovnicei. Îi părea rău că nu l-a omorât, acolo, la cârciumă, să nu mai ajungă până