pe obraz cu un gest ai fi zis nostalgic, dacă n-ar fi fost cel puțin deplasat. „Nu e duduie, e nevastă-mea”, zise Ion Micu între ironie și naivitate simulată în timp ce Clara roșea. „Dar ce importanță are? exclamă Matilda cu o uimire exagerată. Duduie e un cuvînt moldovignesc, adăugă ea cu un puternic accent basarabenesc, și care se evită să se spună unei fete care nu e foarte drăguță și nu e așa de tinerică. Nu poți să-i spui unei cucoane, așa grasă și bătrînă, duduie. La noi se mai spune și domniță!”

Ion Micu clipea des, un semn la el de indecizie: să-i placă sau să nu-i placă ceea ce auzea? Și cum indecizia era la el rară, mă simții jenat. Ne așezarăm în fotolii și acest sentiment se accentuă în cele cîteva minute cît mai stătu cu noi Matilda, înainte de a se scuza ca să pregătească masa: încîntarea, care n-o părăsea (și care acum nu mai avea o justificare precisă), aveam impresia că îi împiedica pe cei doi să se simtă în largul lor.

Ion Micu se ridică și o luă spre biroul meu, care avea ușile larg deschise; înțelesei: voia să-mi vadă cărțile. Se uită îndelung cercetînd fiecare raft, se aplecă și se uită și la cel de jos: nu zise nimic, doar la urmă scoase Etica, de Spinoza, și mă întrebă: „Mi-o împrumuți și mie? E în românește, cum de-ai făcut rost de ea? Am avut-o și eu, e o excelentă traducere, dar mi-a pierit din casă, deși o dădusem la legat… Și rîse, adăugînd: n-a pierit cît am stat la pușcărie, a avut grijă mama să-mi găsesc cărțile așa cum le-am lăsat, dar a dispărut îndată ce Ivona a venit la mine în casă și părinții mei s-au mutat.” „Cunosc și eu, zisei, un caz al unui fost prieten, a cărui nevastă a făcut harcea-parcea din biblioteca lui.” „Cu femeile astea e o chestie, zise Micu după ce revenirăm în hol. Cine o fi inventat că ele pot fi un sprijin pentru un intelectual? Dacă nu ești în stare să vîri cu mîna ta un vagon de lemne în pivniță, nu ești mare lucru în ochii lor, deși din cărțile alea din bibliotecă, pe care nici măcar nu catadicsesc să le șteargă de praf din cînd în cînd, trăiesc și își mai cumpără și rochii.” „Ce vorbiți acolo?” zise Matilda din sufragerie, cu acel fals protest al femeilor cînd aud că sînt vorbite de rău (consideră că nu sînt adevăruri cele auzite, ci simplu subiect monden de conversație). „Ei, domnule Micu, cu o soție atît de fermecătoare ești așa misogin?”

Ion Micu nu era misogin, ci îi purta doar o ranchiună Ivonei și nu pentru că îi făcuse să-i dispară din bibliotecă Etica. Dar Matilda n-avea de unde să știe, fiindcă nu-i povestisem nimic despre prietenul meu. Totuși vedea singură că misoginul era căsătorit, în orice caz nu putea fi așa de misogin la simpla vedere. Cu toate acestea, la masă mi se păru că ea avea dreptate: nu se vorbește într-o primă vizită nimic rău despre femei, din politețe pentru stăpîna casei. Mai tîrziu, cînd relațiile devin familiare și dacă gazda are destul spirit să facă la rîndul ei considerații nu prea măgulitoare pentru bărbați, subiectul poate distra pe toată lumea.

Matilda ne servi pentru început foarte gustoase ciuperci, făcute nu știu cum, în orice caz atît de bune încît Clara avu un fel de privire pe care Matilda o descifră imediat: „Cine mai dorește, să spună”, zise ea. „Eu”, zisei. „Eu nu”, zise Micu cu o lipsă de ostentație simulată. „Lui nu-i plac ciupercile, îi e frică să nu se otrăvească și să moară”, se sesiză Clara sugerînd că bărbatul ei mai are și alte ciudățenii, dar care n-o împiedică să-l iubească, ba chiar o înveselesc, o amuză. „Dar dumneata mai vrei?” zise Matilda. „Eu mor după ele”, răspunse Clara. „Nu de moarte mă cutremur, ci de veșnicia ei”, zise Micu. „Nu există moarte neveșnică, zise Matilda, care după felul cum replică se vedea că nu cunoștea ridicola gîndire a lui Vlahuță. Pe urmă fiți liniștit, mai adăugă în timp ce se îndepărta spre bucătărie, ciupercile au fost gătite de dimineață, am mîncat eu din ele și n-am murit.” „I-am explicat și eu că există proba furculiței de argint, zise Clara, dar nu l-am convins.” „Cu toată proba furculiței, zise Micu, mulți au murit. Cunosc un caz, reluă el cînd Matilda se întoarse, erau doi prieteni și unul îl invită pe celălalt la masă. După cîteva ore, cel care fusese invitat intră în agonie. Prietenul vine la patul lui și agonicul, simțind că moare, îi zise: «…Scumpul meu prieten, eu mă duc, dar am sufletul încărcat… Știi, atunci cînd ți-a ars casa… eu i-am dat foc… Și cînd ai primit lovitura aceea la bursă și ai dat faliment și ai rămas sărac… eu ți-am dat-o… Și, și, știi… știi, o, scumpe prieten, cît de greu mi-e încărcată conștiința… Da, da, spune, zice celălalt, descarcă-ți-o, nu te sfii… Da, o să-ți spun. Și fetița aceea pe care o ai și o iubești atît de mult… nu e a ta… e făcută cu mine… Ei bine, prietene, îi zice atunci celălalt, mori liniștit, și îl bate ușor pe umeri, eu ți-am servit ciuperci otrăvite la masă…».” Și Micu nu mai așteptă să rîdem noi, rîse el în hohote, ceea ce, desigur, ne împiedică pe noi să mai rîdem. Dar cine știe? Dacă noi n-am fi rîs? „Bravo, domnule Micu, zise Matilda, așa, vasăzică, v-ați gîndit că o să vă otrăvesc!” „Mai știi? își continuă Micu ideea, terminîndu-și totuși ciupercile, odată un frizer, în timp ce rădea un client, a întors briciul și harști! i-a tăiat ăluia beregata.” Aici Matilda izbucni în rîs, în timp ce de astă dată Ion Micu nu schiță nici măcar un surîs. Arăta foarte grav și chiar sumbru. „Și în Șeherezada, continuă el, există o frumoasă scenă cu un călător care cere într-o