Mesajul primit de Matei închidea definitiv capitolul căutărilor sale. Doar cel mult dacă s‑ar fi îndoit de el însuși și de existența universului. „Matei, se citea în mesaj, îți scriu chiar eu, Martha, deși chipul meu și al tău, chipurile noastre, sub apăsarea timpului, nu mai seamănă cu noi înșine. Te rog să nu mă cauți, îți pricinuiești chinuri zadarnice. Lasă‑mă să te regăsesc, să mă regăsesc. Nu veni la petrecere. M‑am resemnat să rămîn, măcar tu să fii scutit. Eu sînt Eugenia. Am fost tot timpul și Eugenia și Martha. Și celelalte. Nu și Valeria, despre care n‑ai încetat să‑mi povestești. Dacă întîlnirea noastră va trebui să mai aibă loc, lasă‑mă să aleg eu momentul. Martha.“ Semnătura Marthei se detașa mult în josul paginii, spre dreapta, sugerînd o lipsă de legătură cu textul pe care îl încheia.

Matei refuză mesajul și porni pentru a doua oară la drum, spre Pavilionul regal, atît de grăbit că nu închisese ușa în urma sa și nu‑și luase rămas bun de la musafiră. Ruxandra Rosetti vru să priceapă ce îl tulburase și, ca o stăpînă pe tot ce rămăsese, ridică mesajul ca să‑l citească, dar se trezi că ține în mînă o hîrtie albă. O depuse la loc pe capacul cutiei, gînditoare. Matei, în drumul său, continua să reflecteze la conținutul mesajului primit de la Martha, numai de el cunoscut. Fantasmagoriile ei, își zise, n‑au ce căuta aici Eugenia și celelalte. Amestecul de realități și suprarealități, admise pentru sine, ca un alt mod de a înțelege și explica lumea, îl uimi la Martha, și îl nemulțumi. Nu avu nici o posibilitate să evalueze cît a durat mersul. Drumul se dovedi greșit. Reveni, însă orașul nu mai exista.

În gara de la răscruce, se duse direct la Cimitirul de regi. Se mai păstrau numai gropile. Două gropi ruinate. Luca își luase străbunii și îi mutase.

În locul unde o așteptase pe Valeria, liniștea îl cuprinse ca o îmbrăcăminte caldă. Trăi acolo, nemișcat, treizeci de ani. Simți că îi cresc rădăcini și că se revarsă în pămînt. Mă întorc la tine pe această cale, zise. Ultimele lui gînduri au fost: „În cîmpul pustiu cîntă greierii. Și inimile noastre. Bietele noastre inimi.“ Apoi gînduri n‑au mai fost, ci numai ape și munți și șesul roditor.

București, 6 iunie—10 august,

19 septembrie—21 noiembrie 1982