o vinovăție reală, se justifică, o luă de la capăt de cîteva ori, pînă obosi și răspunsul său deveni inutil. „Eu n‑am să merg acolo, zise Ruxandra Rosetti. Vei pleca singur dacă dorești. Datoria mea a fost făcută. Pînă la ora asta, sper să se fi dărîmat o parte din zidurile castelului sub greutatea versurilor mele. Kitty m‑a înțeles și este mandatara mea. Poeții, adevărații poeți nu‑și au locul printre cei sălbăticiți de petreceri. Poeziei nu‑i place să fie ciupită ca o servitoare.“ Ruxandra Rosetti se instală în casa lui Matei. Începu să‑și arunce lucrurile de pe ea fără nici o jenă, ca și cum nu s‑ar fi dezbrăcat în prezența unui bărbat. Nehotărît, Matei n‑avu măcar idee dacă trebuie să asiste sau să se retragă, rușinat. „Nu fii atît de sfios, zise fata, iarăși arțăgoasă și rea, ai mai văzut de astea destule. Nu sta țeapăn în mijlocul camerei, că nu te mănînc. Dă‑mi o pijama de a ta, dar vezi să nu mă pierd în ea, alege una mai potrivită. “ După ce își puse pijamaua (în tot acest timp, Matei se învîrti pe loc, incapabil să se depărteze, ca un condamnat), Ruxandra Rosetti căută o oglindă și se amuză cum arată. „Cine ți le cumpără? zise de pijamale. Ar putea să aibă gusturi mai bune.“ Trase de buzunarele pijamalei, o mai aranja și în cele din urmă se declară mulțumită. „Eu nu te rețin, aruncă‑mi cheia și du‑te. Dacă se găsește ceva de mîncare prin casă, nu te sfii și scoate la iveală tot ce ai. În ce privește băutura, numai dacă e de calitate. Și țigările, la fel.“ Cu mișcări automate, temător să nu greșească, să nu se ciocnească de musafira sa, Matei încarcă masa, golită în pripă, cu toate rezervele sale. „Nu stai rău, aprecie fata. S‑ar zice că ai învățat cîte ceva în viața asta. Păcat că îți merge atît de prost. Ai fi meritat o soartă mai bună.“ Dădu de cîteva ori tîrcoale bunătăților expuse de Matei, examinîndu‑le cu pofta unui înfometat care știe să se stăpînească și să‑și ofere întîi plăcerea cercetării amănunțite, rafinate, rezervată numai cunoscătorilor. Satisfăcut de examenul ei, întinse brațul și spuse: „Te invit.“

Atunci sosi mesajul Marthei. Ar fi putut să nu mă găsească, fu primul gînd al lui Matei. De fapt, numai întîmplarea a făcut să mai fiu acasă. Nu se grăbi să‑l citească. Îl ținea în mîini și mesajul i se transmitea. A fost un drum atît de lung pînă la acest mesaj. Pe colțul plicului, semnul lor. Cunoscut doar de el și Martha. Totdeauna făceau înainte asta, înscriau discret semnul, în același colț, și o parte din ce voiau să‑și spună se comunica astfel din prima clipă, oricum știau imediat că sînt ei cei care își vorbesc. Despre autenticitatea mesajului, își spuse Matei, privind în continuare semnul, nu poate fi nici o îndoială. Dacă poate exista o falsă Martha, dacă existau șanse ca o substituire să se producă, în nici un caz semnul nu‑l cunoștea nimeni, era însăși ființa lor. Matei văzu, cu limpezimea din cele mai bune zile, cum inventaseră ei doi semnul, cum fiecare adăugase cîte ceva, apoi simplificaseră desenul, Martha făcuse asta, cu priceperea ei, stilizîndu‑l îngrijit, pentru a fi ușor de transcris și cît mai expresiv. A fost ideea mea să introducem un cifru, își aminti Matei. În felul acesta, fiecare mesaj are numărul său, este inconfundabil și îl certifică. Acesta era mesajul cu numărul cinci sute patruzeci și patru. Cîte din ele îmi vor fi aparținut? se întrebă. Numerotarea era una singură, mergea în continuare. Tot ideea mea a fost să nu folosim numerotări separate, pentru a ne uni cît mai mult. Nu se utilizau propriu‑zis numere, ci un sistem de puncte și segmente, semnificînd sutele, zecile, unitățile, rezulta din ele o ornamentație minusculă, care atrăgea din prima secundă privirea primitorului. Ruxandra Rosetti, așezată la masă, vru întîi să desconsidere ocupațiile lui Matei, dar intui că un lucru grav și ireversibil își anunțase prezența, că plutea în aceeași încăpere cu ei, și nu întreprinse nimic, nu se atinse de mîncare, nici de băutură, ci împinse puțin ce se găsea pe masă, în imediata apropiere, ca să‑și facă loc și să se sprijine într‑un cot, trase aproape neobservată o țigară din pachetul pus de gazdă și o aprinse cu gesturi tăcute, manevrînd o brichetă invizibilă, care își arătă printre degetele ei flacăra pală, o limbă subțire, vibratilă. Matei însă nu citi mesajul, îl mai ținea în mîini și Ruxandra Rosetti îl urmări cum se duce alături, să caute probabil ceva indispensabil în acel moment. Veni cu o casetă, o deschise, se zăreau celelalte mesaje, aranjate meticulos, ca pentru o păstrare îndelungată. Matei adusese cu el Cutia mesajelor, cadoul Marthei, cum el, la rîndul său, îi oferise una asemănătoare, meșterul executant, același pentru amîndouă, imaginase încrustații discrete, fără să‑i ceară nimeni, alcătuite din litera M, dispusă în suite ingenioase, indescifrabile pentru neinițiați. Matei greși. Depuse mesajul peste celelalte, uitînd că nu‑l citise. Îl extrase și îl desfăcu. A fost un drum extrem de lung pînă la acest mesaj, își zise pentru a doua oară Matei, concentrîndu‑se asupra ideii. S‑ar fi putut să nu vină și atunci rătăcirile mele ar fi continuat. Acum li se va pune capăt. Nu manifesta o bucurie deosebită și după ce citi mesajul, ca pe un text încărcat de semnificații obscure, străbătut de linii ascunse, greu de reperat, îl lăsă, fără să‑și dea seama, să‑i cadă din mîini peste capacul cutiei închise, și mesajul se odihni acolo, desfăcut, cu literele lui mari, ascuțite, aplecate nefiresc spre stînga, oricum se mai găsea în aceeași poziție după dispariția lui Matei din casa care îi aparținuse și în care nu avea să se mai întoarcă niciodată. Ruxandrei Rosetti i se păru că distinge cîteva cuvinte la plecarea lui Matei, dar fu imposibil să scoată un sens din ele. Vorbise cu