Jocul (Citește online gratis) .Pdf 📖

PAN SOLCAN

JOCUL

roman

EDITURA ALBATROS

BUCUREȘTI, 1984

Republica Socialistă România

Un mare filosof a vrut să scrie un roman, dar pînă la urmă a renunțat. Personajele lui nu se întîlneau.

Mărturia aparține unui poet

I

Noaptea ocrotitoare ascundea fața bărbatului, dar statura lui se ghicea în întunericul primitor și calm, revărsat din abundență, la capătul unei zile de vară ciudate, calde și leneșe. Adieri tainice se izbeau de statura omului încremenit în așteptare și făceau să se simtă prezența sa acolo, s‑o semnaleze și să o deconspire. Ceva exista, se mișca în întuneric, chiar dacă nici o vibrație distinctă nu se lăsa auzită. Pînda din trupul bărbatului îi sporea încordarea, și simțurile, ca o capcană gata pregătită, se grăbeau să înhațe prada. El mai fusese acolo, chiar în acel loc, poate cu mai multe precauții decît acum, dar la fel de nestăpînit și lacom. Nu se temea că o să‑l descopere cineva, nu asta îl preocupa, ci îndîrjirea că și celălalt s‑ar fi putut să aleagă aceeași zi și aceeași oră, dacă nu cumva, mai norocos, venise chiar de ieri, și își destrăma lenea în patul larg, ostenit de plăceri bogate și în căutarea altora, care să‑l răsplătească pentru drumul și fidelitatea lui și mai ales pentru faptul că nu‑i imputa Ei niciodată viața bizară și prieteniile, și n‑o chinuia să‑l alunge pe el, care aștepta acum în noapte, nehotărît. Ar fi putut gîndi oricînd în locul celuilalt și în locul Ei, dar nu, nu asta reprezenta esențialul, și el nu era un înșelat, pentru că numai el înțelegea ce‑i cu ei toți și cum vor sfîrși, și mai cu seamă cum începuseră. De fapt, numai el o cunoscuse, celălalt apăruse din senin și tot așa avea să dispară (într‑un timp se gîndise mai bine și aproape admisese concluzia că în fond celălalt nici nu exista, căpătase ființă în disperarea din atîtea nopți de așteptări zadarnice și era sortit să piară în zori, chematul rămînea numai el, numai el). O cunoscuse la întoarcerea din Canada (abia apucase să‑și desfacă bagajele), o văzuse tot așa, în plină noapte, trecerea ei îl electrizase. Apoi o întîlnise și își recapitula chiar acum ce făcuse. „A stat alături de bărbați, nemișcată, toată seara, aproape adormită. Și după ce i‑a văzut plecați, frenezia s‑a trezit în ea, s‑a îmbrăcat în grabă și n‑a revenit decît în zori, albită de oboseală, epuizată de curgerea nopții și de dragostea bărbatului pe care îl pîndea în fiecare seară (de la ea, trebuie să‑mi mărturisesc, am învățat pînda aceasta satanică, știind cît de mult îi plăcea și cum se pregătea dumnezeiește pentru ea, absorbită, transfigurată), îl pîndea să se asigure că‑i acasă, ca să se poată duce la el și să se răstoarne în brațele lui, dîndu‑și frîu pornirilor acoperite atît de bine peste zi de firea ei blîndă, de siguranța că va trăi iarăși o noapte istovitoare, și că pînă atunci este datoare să aștepte în liniște' ca apele la piciorul unui baraj“ Îi trecu prin cap o stupiditate. Hitler, ca să‑i cucerească pe diplomații străini, întocmise un chestionar. „Ce tip de femeie preferă?“ suna una din întrebări. Ei, deci era o armă redutabilă. Uite, și azi, individul cu care își ducea zilele. Ca să scape de el, îl sintetiză într‑un portret ușor de desenat. Îl vedea mestecînd o satisfacție proaspăt cucerită, o morfolea și obrajii i se umflau, curgea pe ei ceva unsuros, o bucurie numai de el știută, și se legăna, mergea puțin crăcănat, iar primul lucru pe care îl făcea, indiferent cine ar fi fost de față, era să pună mîna pe telefon și să vorbească interminabil cu nevastă‑sa. Ea îl agasa și îl vedea cum se repezea să‑i curme vorbăria: „Hai, dragă, gata, termină, vorbim acasă. Hai, dragă, nu înțelegi? închide telefonul. La revedere“ Subțire, cu picioare rahitice, femeia se răsucise în jurul lui și nu‑l slăbea, îl pisălogea continuu, iar cînd erau împreună, topită după el, nu obosea înșirîndu‑și pretențiile.

Noaptea, răscolită de o teamă ascunsă, se înfioră. Bărbatul, în aerul rarefiat, ascultă, dar nu îndrăzni să facă nici o mișcare. Nu i s‑ar fi dezvăluit altceva decît ceea ce cunoștea. Casa își tăiase un loc în memoria lui și nu se clintea. Nici un amănunt nu se modifica, orice ar fi intervenit. Memoria, credincioasă, reașeza totul la loc. Preferă să fie dincolo cu Ea și să‑și reproducă, ca și altădată, gîndurile ei. Era tot acolo în întuneric, ea știa. Și va rămîne pînă după miezul nopții, tulburat și rănit, apoi va pleca încet, fără o hotărîre clară. Singura lui grijă va fi să străbată noaptea invers fără să întîlnească pe cineva și să doarmă o oră. Miraculos, o oră se dovedea totdeauna suficientă și, refăcut, năvălea în ziua abia născută, străin el însuși de nopțile lăsate în urmă. Un zid nevăzut căzuse și despărțea demult lumina orbitoare a zilei de nopțile întunecate de patimă. Nu se continuau, nu fuzionau, ci existau într‑o înlănțuire precară, nefirească. Sau nici atît. Se nesocoteau reciproc, se anulau una pe cealaltă, fără regrete. Sau nici nu se anulau. Nu erau conștiente de existența paralelă.

Dar mai vie decît noaptea, niciodată stinsă, patima îl îngenunchea, îl copleșea cu fluidele reci ale spaimelor și îl biciuia cu nerăbdarea de a le pune capăt, însă puteri mai mari îl țineau locului și numai irizațiile acelor avînturi îi colorau sîngele și neclintirea. O întindere nesfîrșită i se oferea și galopa în neștire, de parcă ar fi trebuit să prindă din urmă înțelesuri ce i‑ar fi scăpat pentru totdeauna. Da, fusese o iarnă a dracului atunci, și proștii cu care se înhăitase (cîți erau, trei? patru?) îmbrăcaseră cojoace grele și se înfundaseră în căciuli ce le măreau și le rotunjeau capetele, și le‑ar fi putut rostogoli ca pe niște căpățîni, semănau cu neființa unor stafii,