dar deveniseră greoi și mătăhăloși, nici un aer extraterestru nu mai încăpea în ei. Doar el, subțire ca un ogar, aproape dezbrăcat, sfidător de imprudent, se ghemuise în mașina de teren cu pînza din spinare întinsă ca pe o corabie în furtună, în frigul dens, ca de frigider. Însă izbucniseră foarte repede în casa Eugeniei, tăbărîseră pur și simplu în încăperea aceea extraordinară, caldă, îmbietoare, care avea, de pe la jumătate, în lungul ei, niște trepte ca de tron, ceva nemaivăzut, iar sus, la capătul lor, se găseau două paturi, unul în stînga și altul în dreapta, somptuoase, mari, primitoare, te amețeau cînd le priveai îndelung, despărțite la mijloc de o măsuță cochetă, un fel de jucărie uitată acolo, cu siguranță fără întrebuințare și așteptând să fie luată, pentru a elibera spațiul, mult prea maiestuos și nesuportînd altceva decît paturile acelea împărătești. Înainte de prima treaptă spre uimitorul alcov, stăruia cu o ostentație ciudată o masă de sărbătoare, îmbelșugată, oferindu‑se cu impudoare, însă peste care privirile trecuseră în zbor. El n‑o observase prea bine nici mai tîrziu, cînd partea substanțială din ea se consumase, îl orbise femeia brunetă, cuprinsă de o liniște nelalocul ei, fără să aibă nevoie măcar să zîmbească, tînără, cu ochi arzători, scăldați într‑o imputare mută, eu o stăruință virilă în a‑i examina pe toți (unul era chiar ruda ei, el condusese aici clanul, din motive obscure, ar fi putut tot atît de bine să întârzie în oraș și să‑și facă apariția a doua zi, cînd și începea treaba pentru care veniseră, mai cu seamă că nimic nu‑i grăbea, timpul se întindea la picioarele lor, infinit), rareori renunța la acea stăruință și numai pentru cîteva clipe, ca să revină la insistentul ei examen, fără rezultate pentru ceilalți, dar curios, tăcerea femeii era afectuoasă și apropiată, se stabilise de la început o comunicare deplină. Trupul ei robust, pietros, de munteancă (avea însă un obraz catifelat, mătăsos, diafan, cu o lumină incertă, nestatornică, difuză, care anula conturele robusteții poate prea pronunțate, rustice, o atenua și o înnobila), trupul dăltuit dintr‑o materie grea, care nu fusese ușor de modelat, nu tresărea, nu‑l înfiora nici o undă și tocmai din această pricină răspîndea senzația acută a unei primejdii, a unei explozii retrase în adînc, a unei amenințări iminente. Matei, bărbatul nopților dăruite Marthei, prietena Eugeniei (pe atunci Martha încă nu exista pentru Matei, Eugenia îi vorbise întîia oară despre ea), o contempla din locul său, intens, și se gîndea, ca și altă dată cînd stătuse lîngă ea, sau destul de aproape de ea (o dată chiar în culisele unui teatru, cînd Eugenia se lipise pur și simplu de el, fără să vrea, și vibra încă de emoție, dar nu‑i vorbea, cu aceeași deprindere a tăcerilor ei, destinate s‑o exprime cu o consecvență și o fidelitate mai strictă decît a cuvintelor), se gîndea că ar fi fost de ajuns să‑i pronunțe numele ca ea să vină cu el, definitiv, și oricînd ar fi dorit, deși îndărătnicia din trupul ei și examenul necruțător, sceptic, contraziceau tocmai acea evidență și o transformau într‑un lucru de necrezut.

În noaptea lui, bărbatul aflat la pîndă nu uita nici o clipă pentru ce se află acolo și arsura așteptării îi amesteca întotdeauna gîndurile și i le încurca, însă el se întorcea la ele, credincios, pentru că îl însoțeau binefăcătoare și fără ele, gol, nu se imagina. Pentru a doua oară în noaptea compactă (prima dată chiar în secunda cînd sosise) perdeaua de la fereastra Marthei se clătină și un fel de lumină se undui peste ea. Nimic nu împiedica să fie momentul cînd Martha deschidea ușa, ca să vină la el, și perdeaua se mișcase ușor ca o chemare. Însă nu, se înșelase. Poate cealaltă, Eugenia, îi făcuse un semn din amintire, impunătoare, autoritară, reclamînd supunere, deși tăcea cu o cumințenie înșelătoare, pînă într‑atît de absentă că își lăsa soțul, un malac blond, grăsuliu, jovial, să‑i servească pe musafiri în locul ei* aducînd de la bucătărie, printr‑o ușă discretă, tăvi ce răspîndeau o aromă divină, încît ea, gazda, femeia, care le preparase, cu gesturi multe, extenuante, într‑o după‑amiază de muncă fără nici un răgaz, părea cea dintîi mirată și oarecum bucuroasă că cineva se îngrijise de toate și ea însăși devenise o musafiră, printre atîția bărbați, toropiți de vin, cu ochii împăienjeniți, cu sufletele răscolite, și avea putința să treacă de la unul la altul, să‑i privească pe rînd, de parcă ar fi găsit în acea seară voluptatea pierdută a examenului ei stăruitor, deprins încă în adolescență, abandonat și apoi iarăși regăsit, iar acuma transformat în sensul primordial al existenței, fără de care s‑ar fi năruit credințele ei, puterea de judecată, punînd în pericol pînă și ceea ce îi datora viitorul (fiind în afara discuției că era îndatorat față de ea, pentru că nu‑i dăruise pînă acum nimic, nici măcar promisiuni, cum intra în viața ei se și aplatiza, coama lui învolburată se pierdea, își dorise atît să ajungă actriță și nu dobîndise decît fuga în munți, lîngă bărbatul ce o răpise și care nu‑i cerea nimic, ar fi îndemnat‑o chiar el să‑l părăsească, dacă ar fi descoperit că asta ar fi apropiat‑o cu un pas de fericire). Matei, în noaptea petrecută la Eugenia, cu mult înainte ca ea să‑i fi vorbit despre Martha, se lăsase doborît de obsesia paturilor imperiale. Îl atrăgeau și îl înspăimîntau, așa cum dominau petrecerea, deasupra capetelor lor, trezind în sufletul său o orgie de visuri, și poate că și ceilalți adulmecau moliciunea așternuturilor înmiresmate, dar nu se trădau, cu teama că ucid însuși misterul care îi înrobea. Eugenia singură nesocotea cu bună știință ispita aceea a tuturor (sau era o părere?) și se mulțumea să pătrundă, cu ochii ei negri, dincolo de lumea lor săracă, pentru care nu simțise niciodată vreo atracție. O femeie care se caută pe sine, își zisese adesea Matei. Pentru ea renunțarea, sau ceea ce seamănă cu renunțarea (vorbise și cu Martha despre asta, mult mai tîrziu, cînd se cunoșteau bine și simțeau o