plăcere să se asculte unul pe celălalt, să evoce zilele cînd se întîlniseră și ce aflaseră despre ei înșiși de la prietenii lor, și în primul rînd de la Eugenia, prieteni înțeleși parcă toți să‑i știe cît mai repede împreună), nu atrăgea după sine resemnarea opacă, moartea acelor fantasme ce‑i înflăcărau privirea, ci amîna numai o zi, cu o lună, sau poate indefinit, saltul năpraznic în altfel de viață, imposibil de anulat. Matei cercetase, cu permisiunea Eugeniei (ce docilă se arăta, ce bucuroasă se expunea, în muțenia ei încăpățînată, curiozității celei mai indiscrete), imperiul ce o atrăgea, și într‑un fel o dobîndise, deși continua să rămînă dincoace, lîngă malacul ei, profesoară modestă, gospodină, și poate amantă, dar toate fără nici un interes, ucise de o apatie groaznică, aproape de neînțeles, dacă în adîncul ochilor nu ar fi sclipit porțile spre alte lumi. Imperiul Eugeniei nu‑l frapase și, în cuprinsul lui, îi fusese arătată Martha, și el însuși se considera închis în hotarele acestui imperiu, numai așa întîlnirea lor, a lui, a Marthei, a Eugeniei, a celuilalt, putuse să aibă loc. Masa ajunsese pe sfîrșite și se aflau în căutare de distracții zgomotoase, dar nu se puneau de acord asupra lor, și inventivitatea cea mai deșănțată se amesteca imediat cu protestele celor ce‑și doreau altceva, în alternanța de rîsete, neputință și sublimă candoare. Într‑o stare de inconștiență, cum povestise Matei mai tîrziu, nu rezistase, și pe ascuns intrase într‑unul din paturile imperiale (Martha îi mărturisise că și ea procedase exact la fel, și încă de față numai cu bărbați, și cu Eugenia, evident, dar nu se putuse înfrîna, înnebunise, și nebunia izbucnise, nici nu avusese timp să se gîndească la urmări), intrase sub privirile îngăduitoare (sau poate chiar încurajatoare) ale Eugeniei, și toți țipaseră cinci îl descoperiseră acolo, în pijama, întins confortabil, înseninat, treaz, ca și cum, în sfîrșit, cea mai teribilă distracție își croise drum înspre ei și răzbătuse pînă la capăt. Eugenia îi alungase de lîngă el și îl sfătuise să nu țină seama de ce spun ei, să doarmă dacă asta voia, asigurându‑l că va fi un somn odihnitor și lung, și în nici un caz nu avea să‑i pară rău. Și adormise, cheful celorlalți murise cu totul, iar cînd se deșteptase, nimic nu mai exista, decît un bilet al malacului, care îi indica ce găsește de mîncare și unde să pună cheia. Refăcuse patul cu religiozitate, privind mereu aranjamentul celuilalt pat, pentru că erau absolut identice, iar gîndurile, leneșe, se odihneau în cîmpurile unei mulțumiri domoale, reconfortante. Terminase și examina ansamblul încăperii, abia foarte tîrziu remarcase că Eugenia îl supraveghea din prag (nici n‑o auzise intrînd), elegantă, bine dispusă, cu obrajii biciuiți de ger, de parcă nu trecuse prin noaptea atît de lungă și nu se atinsese nimic de ea. Matei, ca un răufăcător, gesticulase în apărarea sa, incapabil de vreo explicație, dar ea îl scosese din încurcătură ducîndu‑se spre el s‑o ajute să se dezbrace. Atunci pomenise Eugenia prima oară numele Marthei, poate fără nici o intenție (sau făcuse aluzie că și Martha dormise acolo, în acel pat, tot atît de nerăbdătoare și cu o stranie pornire de a nu scăpa ocazia? nu mai avea idee, se încurcase ceva în amintirile sale, prefera să‑i atribuie Marthei în exclusivitate mărturisirea, asta îi producea mult bine, îl încredința că existase o predestinare și că ei doi se supuseseră), îi vorbise pe tonul ei egal, cu un glas de tragediană, încît el, Matei, o vreme, cucerit de rezonanțele profunde, impresionante ale vocii Eugeniei, nu înțelesese prea bine, și făcuse un efort, încordat, sub ochii ei, să recapituleze rapid ce‑i spusese, pentru a o urmări mai departe. „Ai s‑o cunoști, îl asigurase ea, trebuie s‑o cunoști. Presupun că te așteaptă.“

Noaptea care îl adăpostea pe bărbatul însingurat urcase în punctul cel mai înalt. Mai avea doar puțin și cobora panta. Oare pe celălalt cînd îl cunoscuse? își zise Matei. Nu ea, Martha, ci el, Matei. Sau încă nu‑l cunoscuse? Martha îl adusese din viața ei de totdeauna, nu socotise necesar să‑i dea vreo explicație și nici el nu‑i ceruse. Pentru a treia oară perdeaua se mișcă și gîndurile lui Matei amuțiră. Din patima de la începutul nopții, ca și altă dată, se păstra numai cenușa. Simțurile se potoliseră. Nu, celălalt nu‑i acolo. Și n‑a fost niciodată acolo. Martha, cu chipul ei intrigat că el își pierde nopți întregi sub fereastră, în loc să intre, știind foarte bine că este așteptat, va răsări chiar acum, să‑l culeagă din singurătate și să‑l certe. Dar un timp îndelungat nu vibră decît tăcerea și Matei se reîntoarse la Eugenia. O, și ea păcătuise. Se strecurase la fel de hoțește într‑unul din paturile imperiale, iar malacul avusese inspirația, duios (era chiar seara cînd îl cunoscuse și acceptase invitația să vină în casa lui ; da, era casa lui, fiindcă ea nu avea nimic în acea casă, totul aparținea malacului), ce inspirat fusese, să‑și care musafirii în bucătărie (se găseau și trei femei, stupefiate de isprava Eugeniei, deși nu păreau s‑o dezaprobe, temîndu‑se mai puțin de consecințe și mai mult pentru ele, pentru ce vor fi capabile să facă ele, față în față cu aceeași ispită), să‑i îmbete acolo și să‑i scoată orbi și chiori, purtați cu grijă, pînă în mijlocul drumului, în speranța că vor nimeri casa, sau că femeile lor se vor pricepe să‑i ducă undeva. Și Eugenia se trezise la fel, singură în toată casa, și tot cu un bilet al malacului, să se scuze că alergase în pădure, la treburile lui, indicîndu‑i ce să mănînce și de unde și ce era datoare să facă cu cheia. Dar ea se culcase la loc și cînd malacul se reîntorsese, descheiat la cojoc (fusese tot o iarnă îndrăcită, numai cu doi ani înainte de sosirea lui Matei în casa Eugeniei), zîmbitor, bălan, cu mîini mari, îl trimisese, cu tonul cel mai obișnuit din lume, să‑i aducă puținele ei lucruri, uitînd că asta însemna