un drum de o zi și jumătate, cu sania, prin ger, și era foarte posibil ca el să nu dispună imediat de timpul necesar. Un inginer, oricum, chiar dacă nu‑i altceva decît un malac bălan și singuratic, cu o casă dichisită, pregătită de însurătoare, are și treburile lui, depinde de atîția alții și atîția depind de el, și o absență mai îndelungată presupune aranjamente prealabile. Malacul, bucuros, cu o lipsă de prevedere amuzantă, cuceritoare, pornise imediat la drum și dumnezeu știe cum se descurcase, seara, pe la opt, revenise, nu consumase nici jumătate din timpul ce i‑ar fi trebuit obligatoriu să se ducă și să se întoarcă. Se încărcase, în plus, și cu daruri pentru ea. Întîi, chiar cojocul pe care îl purta cînd sosise Matei. Fusese primul dar al malacului. Paltonul ei subțirel, de oraș, o expunea unor pericole pe care malacul voise să le știe de la început înlăturate. Și apoi, multe alte daruri, cum puține femei primiseră. Probabil ținea darurile undeva în rezervă, cu spiritul lui gospodăros, și acum ocazia se ivise.

Matei, în noapte, se auzi strigat. Își alungă toate gîndurile, mai cu seamă amintirea Eugeniei, și ascultă, ca strigătul să se repete. Fără voie, părăsise ascunzătoarea și dacă luminile casei, printr‑un capriciu, s‑ar fi aprins toate atunci, l‑ar fi surprins în cîmp deschis, definitiv pierdut, prizonierul incandescenței neprevăzute. Strigătul nu se repetă. Matei, cu pași rari, ca și cum ar fi săvîrșit un ceremonial ce presupunea o concentrare maximă, se pregăti să intre, ceea ce nu se petrecuse încă niciodată pînă atunci. Sau intrase de multe ori și îi plăcea, de fiecare dată, să savureze ineditul, imaginîndu‑și că nu mai călcase vreodată pe acolo? Extraordinar cum putea să‑l însenineze și să‑l transforme un drum atît de scurt, ca o trecere de pe un tărîm pe celălalt. Patimii de la începutul serii i se opunea și îi lua locul o încîntare veche, iar dorința de a fi cît mai repede în fața Marthei devenea dureroasă. Doar cîțiva pași, ar fi putut chiar să‑i numere, și ce spații străbătea sufletul său și cît de însetat aștepta ca ea să răsară în prag și ultimele suferințe să moară și ele, să rămînă doar chipul ei, care îl îmbăta literalmente, se clătina în neștire, spre amuzamentul Marthei, nespus de șireată, niciodată dispusă să‑l scoată din transă, jucîndu‑se ea însăși, femeia experimentată, stăpînă pe știința dragostei celei mai rafinate, cu stările acelea de suspensie, de alunecare în vid. Îl întîmpina radioasă (nici o femeie nu era atît de departe de orice oboseală, de trecerea vertiginoasă a zilelor și a nopților) și nu‑l ajuta cu nimic, pînă nu‑l simțea foarte aproape de ea, cînd se oferea îmbrățișării tandre, șerpuind în brațele lui, amenințînd mereu să scape, dar reîntorcîndu‑se de bună voie în închisoarea brațelor arcuite în jurul ei. Înlănțuită, îl conducea ușor spre interior, curioasă să afle dacă Matei observă vreo schimbare sau totul a rămas la fel ca altădată. Se supunea privirilor lui, care nu se săturau de prezența Marthei, de părul ei unduios și coapsele pline, deși senzația de suplețe emana din toată ființa ei și nimic nu era în stare s‑o anuleze. Ea pretindea că este prea voinică și că de aici i s‑au tras destule necazuri, poate că și pe el îl atrăsese din aceeași pricină („ești un zăpăcit și n‑ai să recunoști, dar am simțit imediat ce te‑a cucerit, te am în mînă, n‑ai să‑mi mai fugi niciodată sau nici n‑ai de gînd să mă părăsești?“), sau mai fusese beția ce o răspîndea trupul ei și care se năștea imediat ce el intra în casă și se repeta de fiecare dată, cu aceeași intensitate, sau nu, nu era asta, îl cucerise veselia aceea nepăsătoare, și abandonarea, bucuria trezită de un om ce venea s‑o vadă, și sufletul ei care i se dăruia, pentru că Martha era alcătuită să se risipească și nu înțelegea să păstreze nimic pentru ea, așa cum avea obiceiul să arunce cu banii, fără ,ca măcar să se întrebe de unde au venit și cum s‑au sfîrșit și, mai ales, cînd are să facă rost de alții. Nici o teamă, în această privință, a banilor, nu‑i umbrea viața. De altfel toate grijile i se păreau mici, neînsemnate și ridicole. Suporta, descoperind delicii, sărăcia cea mai joasă — „mi‑i suficient un litru de lapte și pîine, zicea, și ador zilele cînd se ivește prilejul să nu mai am ce cheltui, de parcă mi s‑ar lua din brațe orice obligații de a mă complica, de a‑mi sofistica existența inutil“ —, deși casa ei, adevărată reședință, îi amețea pe vizitatori și valora o avere. Martha disprețuia însă bogăția ce o înconjura și nu o evaluase niciodată exact, dar fără ea, nu‑i nici o îndoială, farmecul femeii s‑ar fi întunecat, i‑ar fi lipsit principalul suport. Se număra printre femeile ce nu pot trăi decît într‑un anumit decor, într‑o anumită atmosferă, care le formează și le imprimă, în toți porii, pentru totdeauna, o degajare și o franchețe tonică, o vivacitate grațioasă, splendida nepăsare a ființelor făcute să placă.

Și totuși Martha îl strigase, auzise clar, și chemarea murise, n‑o descoperea nicăieri. Matei se opri, în înaintarea sa, încă o dată, și se convinse că nu va da de urmele acelui strigăt și că trebuie să parcurgă toate încăperile, pînă în apropierea Marthei, și aici să aibă surpriza că ea l‑a păcălit, că a inventat o joacă neștiută, s‑a ascuns după o perdea și i‑a permis să treacă la jumătate de metru de ea („de ce mă minți, îi va zice, pretinzi că simțurile tale mă depistează oriunde, că pătrund prin zid, și iată că ți‑am fost indiferentă“), sau a fugit cumva și vine pe urmele lui, în vîrful picioarelor, să‑l năucească, acoperindu‑i ochii, strîns, cu palmele ei parfumate și refuzînd să pună întrebarea care s‑o trădeze: ghici, cine‑i?

Cînd Matei ajunse lîngă intrarea principală, zidurile căpătară o transparenţă uimitoare, pe care el nu le-o ştiuse. Ezită. N-avea nici un