sens să deschidă poarta, şi apoi uşile, să rătăcească în căutarea Marthei, mai ales că edificiul plutea într-o luminiscenţă de natură necunoscută, poate dacă s-ar fi depărtat, ar fi dispărut iar totul, în cazul cînd persista numai o iluzie, dar se simţea atras să stea locului şi să cerceteze, i se oferea posibilitatea s-o descopere pe Martha oricît de tainică ar fi fost ascunză­toarea, numai că nu recunoştea nimic, la prima impresie, din încăperile prin care alergase cu ea, ţinîndu-se de mînă, în rîsete copilăreşti, răsturnînd ce întîlneau în cale, pînă ce observa că braţele ei dezgolite sînt pline de zgîrieturi şi le întindea să le vadă şi el, ţipînd extenuată : „Vai, nu mai pot! Mor aici! Uite că mor aici în braţele tale! Ce ai să faci cu mine? Cum ai să mă îngropi?“ Se punea pe inventarea unei poveşti macabre şi nu înceta decît atunci cînd respiraţia începea să-i fie iar normală. „Mă iubeşti? dorea să ştie fără nici un motiv. Cît? Cît? Să vedem dacă este de ajuns!“ El răspundea într-un fel oa­recare şi Martha sărea brusc să-i ceară socoteală, să-l pedepsească exemplar : „A, numai atît? De ăştia îmi eşti? De ăştia îmi eşti?“ Matei se vedea obligat s-o ia din nou la fugă, pe drumul invers, pentru că, într-adevăr, dacă punea mîna pe el, îl răsucea în toate chipurile şi îl mototolea ca pe o pernă, cu o furie pe care şi-o lua în serios, căutînd mereu motive de nemulţumire ca s-o ali­menteze şi s-o sporească. Nu-i plăceau nasul lui, urechile, felul cum se pieptăna, cămaşa de pe el, pantofii din picioare, trăgea de tot pe ce punea mîna, promiţînd că o să-l desfigureze, cu o capacitate inepuizabilă de invenţie, agitîndu-se drăceşte, pînă cădeau amîndoi obosiţi pe un covor şi ea îl întreba, cu ochii în tavan şi trupul destins : „Eşti mulţumit? Sau mai vrei?“

Clădirea redevenise normală, ba parcă prea normală. „N‑a fost decît imaginația mea“, se învinui Matei, știind cum prindeau contur în capul lui imagini inexistente în realitate, cum anticipa, într‑un registru extraordinar, desfășurarea faptelor celor mai obișnuite. Mai ales nu se mulțumea cu ce vedeau ceilalți. Încă din copilărie se deprinsese să nu mărturisească — în clasă, cu colegii, stînd în bănci — că el vede prin pereți pînă în cancelarie. Cînd ajunsese la liceu, de cîteva ori se grozăvise și înșirase povești uluitoare. Pretindea că îl vede pe director cum o așteaptă pe profesoara de limba română, mică, virginală, abia intrată în învățămînt, uimită ea însăși de frumusețea ei și de ravagiile ce le făcuse în cancelarie, cum o aștepta și ea venea grăbită, strecurîndu‑se în biroul directorial („A luat‑o în brațe ca pe un fulg“, preciza el, profesoara era aproape imponderabilă, iar directorul înalt, falnic, viril, cavaler ireproșabil), însă colegii îl disprețuiseră pentru scornelile lui (îl simpatizau pe director și îl doreau intangibil, iar de profesoară se îndrăgostiseră toți și nu admiteau că, la un pas de ei, cineva și‑o adjudeca atît de simplu), pînă izbucni brusc scandalul: soția directorului, o femeie penibilă, însă mamă a doi gemeni, îi surprinsese pe cei doi și țipase zile în șir ca o isterică. Matei se speriase cumplit, colegii îl ocoleau la cîțiva metri, ca pe un monstru, însă reuși relativ repede să‑i convingă, în același mod flegmatic, cum îi adusese în panică și‑i zăpăcise, că orice prost era în stare să îmbine elementele cum făcuse el și să alcătuiască o prezicere care, în cazul directorului și al profesoarei, nu aștepta decît să se confirme. După ce se liniștise, încercase să‑și limpezească viziunea, dar încurcă lucrurile de tot: se autosugestionă pe rînd că nu văzuse nimic și că își mințise colegii, apoi că totul fusese chiar așa cum spusese. În plus, văzu din nou, în momentele de frămîntare, cum directorul găsise altă cale să nu renunțe la prada lui. Închiriase o cameră mică, într‑o casă vecină cu liceul, la care se ajungea printr‑o grădină discretă. Ca să se verifice, cînd îl văzu pe director că pleacă, după o astfel de întîlnire, ieși hoțește din clasă și se duse în întîmpinarea lui: da, el era, străbătea drumul îndărăt, prin grădina cu iarba crescută sălbatic, iar mica femeie continua să se joace în fața oglinzii, cîntînd, îngînînd un cîntec, un refren cunoscut, cu cîteva agrafe în dinți, foarte grijulie să‑și aranjeze părul cît mai bine, ca și cum s‑ar fi temut ca tocmai el, părul ei arămiu, o podoabă trufașă, să n‑o trădeze. Matei repetase, puțin inconștient, experiența „scornelilor“, după ce avusese proba „darului“ său, dar spaima că prea mersese departe cu mărturisirile față de colegi, dînd naștere la complicații teribile, îl determină, cu un act de voință suprem, să închidă în interiorul său acele viziuni și să nu le mai răspîndească.

Noaptea, la fel de calmă, rămăsese în spatele lui Matei. Un fragment de timp — cît durase? un minut, două minute? — abia rezistă tentației de a reveni în ascunzătoarea părăsită, în culcușul catifelat al întunericului, unde se simțea în siguranță. „Martha, voi să strige el de data asta, vin acum, uite, sînt lîngă tine!“ Va ciocăni în ușă, o dată, de două ori, de trei ori, semnalul cunoscut, pentru a o preveni, apoi va deschide cu cheia dăruită de ea, o cheie mică, ce se ascundea mereu într‑un colț de buzunar și îl exaspera cu frica, veșnic reînnoită, că are s‑o piardă, că exact cînd va trebui să se folosească de ea, își va găuri zadarnic buzunarele, căutînd‑o disperat. Cu cheia în mînă, citi stupefiat pe ușă firma cochetă a unei bănci, adică acolo, în casa Marthei, erau acum birourile unei bănci. Nemaipomenit! Și ea nici nu‑l anunțase măcar. Încercă totuși cheia, da, nu se potrivea. Ar fi vrut să răsucească firma, ca și cum în spatele ei s‑ar fi aflat dezlegarea, pe partea cealaltă ar fi fost scris răspunsul, dar nu reuși. În sfîrșit, casa era a Marthei, în mod sigur,