nu nimerise în alt loc. Ușa purta încă zgîrieturile lui, ale lui Matei, cînd nu fusese atent și scosese bradul uscat, după anul nou, tot în miez de noapte, pe întuneric, pentru că nu‑i plăcea să vină la Martha decît noaptea, ziua abia dacă se gîndea la ea, însă cum se arăta seara, neliniștea se declanșa. „Nu, Martha n‑a plecat din această casă, își zise Matei. Mai mult ca sigur că s‑a retras sus, la etaj, în camerele în care și‑a trăit adolescența, stăpînite numai de ea, și unde își primea pretimpuriu iubiții (Martha îi spusese). Da, este acolo.“ Ocoli clădirea cu un pas nepăsător, de parcă povestea s‑ar fi clarificat definitiv, pentru a străbate curtea și a urca scările. Cunoștea foarte bine drumul. Martha îl dusese. Fusese și el unul din iubiții primiți aici, dar mult mai tîrziu, cînd Martha era femeie matură și el o răpise altuia, care la rîndul lui pretindea că o răpise. Răpirile acestea în lanț o fermecau, deși Martha nu credea cu totul în realitatea lor, iar el le socotise o minciună (a avut o aventură, ca orice femeie, ba poate nici nu o începuse bine și el, Matei, o curmase), bună să înfrumusețeze o viață ce se dorea cu orice preț aureolată de trăiri ieșite din comun. Scările erau aceleași, cu distanțe mari între trepte, mult prea înalte, încît te vedeai obligat să urci pieptiș, roase, adăpostite de un tunel îngust, dacă cineva ar fi venit în sens invers, trebuia să te oprești și să te lipești de perete. Totul se născuse dintr‑o ciudățenie a nu știu cui, se despărțiseră scările în două printr‑un perete, dar o parte rămăsese fără utilitate. „Este un perete subțire, zisese Martha, l‑au folosit probabil ca ascunzătoare în timpul războiului, am să‑l dau la o parte, sau am să te închid pe tine acolo, să te am oricînd la îndemînă, deși ai fi un iubit jigărit, ca o plantă fără clorofilă.“ Marthei îi plăcea cîte o turnură din acestea neașteptate, începea să spună un lucru normal și sfîrșea în modul cel mai neprevăzut, extrem de amuzată de ce‑i trecea prin cap. Bineînțeles, peretele nu se clintise de la locul lui, ca tot ce ținea de casa asta bătrînească, încîntătoare prin ce putea să adune în ea, mai cu seamă că în trei generații succesive trăiseră aici aproape numai femei singure, repede desprinse din mariaje misterioase și strîngînd în jurul lor o suită pestriță, copii crescuți de guvernante, bărbați instalați ca la ei acasă, rubedenii ce își parcelau o parte din teritoriu pe care n‑o cedau cu anii, și dominînd adunătura, ele, stăpînele, nebune și foarte nepăsătoare, toate sfîrșind bine, călătorind mult, răsfățate, obișnuite să‑și satisfacă fără reținere capriciile cele mai năstrușnice. O curiozitate a apartamentului de sus era aceea că nu se încuia niciodată, sau aproape niciodată, nici noaptea, Martha explicase faptul extrem de simplu: în prima încăpere dormea totdeauna o servitoare, se afla cineva de pază, și apoi se închidea poarta de jos, de la intrarea în curte, cu lacăte mari, grele, trebuiau trei meșteri să le desfacă, dacă se defectau cumva. Matei apăsă pe clanță și ușa cedă, dar n‑o întredeschise decît foarte puțin, pentru că nu se pregătise, da, pur și simplu nu se pregătise încă să intre. Veșnic înainta spre evenimente grave și se surprindea nepregătit. Undeva chiar lîngă el un om se întorsese greoi, în somn, și lemnăria ca de pat șubred, o improvizație de cabană, scîrțîi înfiorător. Mișcarea se repetă alături, cu bolboroseala unui bărbat extrem de obosit, răsucit de un coșmar. Privirea lui Matei, contrariată, tăie cu asprime, în interior, cîteva căi luminoase și nu mai avu nici un dubiu: se instalase aici un dormitor de șantier, cu paturi suprapuse și haine agățate la întîmplare, cu dezordinea provizoratului și mirosul greu de trupuri încinse. Coborî scările copleșit de o tristețe adîncă. Jos uită să caute urmele acelui șantier, sau poate nici nu erau pe aproape, se trezi în stradă, departe de casa Marthei, abătut, neputincios, purtat în neștire de pașii lui mari, regulați, ce‑i acompaniau gîndurile. negre. Biata Martha avusese necazuri, și încă foarte mari, cum își luase toate ale ei de acolo, cine o ajutase? O vedea în capul scărilor, dreaptă, batjocoritoare, sau jos, în birourile nesuferite de bancă (ce bancă putea fi și aceea, fără nici un leu în ea, numai cu hîrtii goale, cu viramente și contracte, cu fel de fel de înțelegeri scrise, care circulau și se schimbau între ele, ca banii să zacă leneși, bine păziți, în beciurile sucursalelor singurei bănci adevărate, Banca Națională), o zărea statuară, dînd ordine, nepermițînd să fie contrazisă, sacrificînd orice interese pentru un orgoliu mărunt, de stăpînă. capabilă să‑și dăruiască avutul, decît să scîncească pentru păstrarea lui, plină de dispreț pentru poftele acaparatorilor. Risipise, probabil, totul. Sau nici nu se prezentase și aruncase cheile. Ceva spectaculos avusese oricum loc, va afla în amănunte. O revoltă îl cutreieră fulgerător și, ca o răzbunare, opuse chipul strălucitor al Marthei mizeriei sordide ce se instalase în casa ei. Și femeia parcă se lumină într‑un nimb nepieritor. Nu o nimiceau pe ea fleacurile acestea, evacuarea, confiscarea locuinței, atribuirea unei camere de nimic. Dominatoare, Martha veni spre el, pentru a‑l dojeni: Adică ce‑ți închipui, că m‑au doborît? Asta‑i tot ce știi tu despre mine? O, Martha este arhitectă, nu o curtezană deșănțată, își zise Matei, înviorat de sfidarea ce i‑o arunca femeia, poate locui oricînd în casele din închipuirea ei, n‑are nevoie de nimic, nu mi‑a descris ea cum vom aranja mobilierul (aici se interogă involuntar: intenționa oare să întemeiem un cămin sau se referea numai la faptul că vom acționa împreună, dezinteresați, cum am făcut‑o de atîtea ori, indiferent dacă beneficiarul eram eu sau ea?), nu m‑a făcut să văd cum se aprind feeric luminile de seară și coboară odată cu ele o pace solemnă, maiestuoasă, impunătoare, și m‑a rugat chiar să mă plimb prin interioarele renovate și să‑i comunic impresiile? O, i‑am povestit ce nici nu bănuise,