n‑am așteptat să mă roage a doua oară. Captivată, s‑a ghemuit lîngă mine (avea cîteodată momente de cumințenie absolută, eu însumi n‑o recunoșteam, o fetiță neștiutoare, timidă, supusă, uimită peste măsură, fascinată de prezența unui bărbat, de faptul că îl reținea lîngă ea fără să facă nimic, decît să asculte și să se minuneze, roșind la cea mai mică aluzie privind viața ei de femeie), o văd și acum cum stătea, așezată direct pe covor, cu genunchii aduși sub bărbie și înlănțuiți de brațele bronzate, mă urmărea cu capul dat pe spate și ochii mari, avizi, apoi s‑a sprijinit de mine și în cele din urmă m‑a tras jos, alături de ea, să‑i fie mai ușor să mă urmărească. Povesteam pasionat, cu detalii abundente și cu o încîntare ce mă transfigura, nu, n‑aveam cum să‑i mărturisesc că în clipele acelea călătoream în mod real prin încăperile descrise de ea, nu dispuneam de nici un fel de dovezi, în afară de buna mea credință, ca să‑i probez realitatea celor spuse, o realitate în felul meu, pe care ei încă nu i‑o explicasem, dar nutream bănuiala că nu o nesocotea cu totul, după expresia cu care recepta cuvintele mele, nu ca pe lucruri obișnuite, le primea ca pe o revelație, trăiam senzația că o răpisem și o purtam cu mine, extrem de bucuros că nu se împotrivea, și în felul acesta verificam chiar reușita mea, Martha intrase în raza puterilor mele, ceea ce nu era deloc puțin.

Matei, în noaptea liniștită, se întrebă încotro o luase. Putea să vadă pînă la el acasă, și chiar ce se petrece în casa lui (avea adesea tentația să‑și taie un drum direct, să nu mai urmeze străzile întortocheate), dar locul unde se găsea nu i se dezvăluia în nici un mod, încerca să priceapă dacă nu cumva se învîrtise în cerc, adus iarăși în fața clădirii pe care abia o părăsise, casa Marthei, cunoscută de el atît de bine. Se bucură că fără voia sa se întorsese: însemna că se înșelase, nu cercetase destul de atent casa, îl impresionase amestecul străin, Martha era în mod sigur tot acolo, poate chiar la parter, în partea cealaltă, de ce trebuia să cedeze toată casa, cine putea s‑o oblige? Descoperise: ea îl chema înapoi. Se grăbea, însă în chip ciudat, deși era în vecinătatea casei Marthei, apăruseră construcții noi, pe care nu le zărise pînă atunci, n‑avea idee de existența lor. Un taxi, cu un șofer foarte tînăr, stopă la un pas de el, cu toate că nu‑l chemase, nu‑i făcuse nici un semn. Profită să ceară o informație. Era acesta cartierul central? Și atunci unde se găsea strada Atena? „Sînteți chiar pe ea, domnule!“ Șoferul îl părăsi, fiindcă el nu fusese în stare să continue conversația, tăcuse. Casa Marthei, din strada Atena, situată chiar pe colț, acolo pe unde trecuse cu două clipe înainte, era inconfundabilă, și nu o văzuse chiar el în această noapte, nu urcase scările pînă la dormitorul primitiv și coborîse atît de dezamăgit? Admise că strada a dispărut și, evident, și casa Marthei, dar unde‑i clădirea cu parterul transformat în sediu de bancă? N‑avea sens să rătăcească. Se concentră și privi intens, în toate direcțiile. Ceva se încurcase, stăruia inutil. Vedea stradă cu stradă, clădire cu clădire. Nu, mîine (sau, pardon, azi), în plină zi, va reface drumul și misterul va cădea. Chiar așa, Martha să nu mai existe? Imposibil. Ca și cum i s‑ar fi oferit o probă de perspicacitate, îi reveni buna dispoziție și plecă spre casă. În situații neprevăzute, mintea lui nu înfrunta brutal realitatea derutantă, i se sustrăgea, se refugia în asociații care îl odihneau, rememora întîmplări similare, cu darul lor de a‑l scoate pe alt tărîm, de a‑i prilejui un răgaz. Așa s‑a petrecut și cu Tia, ce fetișcană obraznică, la paisprezece ani, cu nasul ei de grecoaică, își permitea cuceriri (și îi reușeau), ultima oară o vizitase la șaptesprezece ani, el împlinea peste o lună douăzeci și unu, îl invitase ea, locuia în Dudești, pe linia tramvaiului 19 (chiar cu ăsta mersese), într‑o casă de cărămidă, presată de imobilele vecine, unificată cu ele, o puteai distinge doar după vitrina enormă, cu produse de băcănie, aranjate ispititor, de un comerciant abil și destul de prosper. Tia, anunțată telefonic, pîndise sosirea lui și ieșise în stradă, îl prinsese de mînă cu felul ei franc (lui Matei îi plăcea foarte mult cum vorbește, graseia fermecător, vorbea cu repeziciune, un debit necurmat, și pe fața ei se instala un rîs copilăros, ironic, tot timpul ironiza ceva, pe cineva, dar fără răutate, ci numai din spirit de opoziție, de independență, pentru a‑și exersa inteligența, care se trăda continuu în ochii sclipitori), îl tîrîse pur și simplu după ea și nu‑i dăduse drumul nici cînd îl întîlniseră pe tatăl fetei (ea îl prezentase tatălui în stilul ei ironic, precizînd că „ți‑am vorbit de el, îți amintești“), se dispensase de el doar ca să dea un telefon, strecurîndu‑se după un zid de mărfuri așezate în stivă, telefonul era ascuns undeva în spatele acelei zidării de coloniale. Îl instalase în camera ei, o cutie de chibrituri, supraîncărcată, ca tot ce se putea zări în jur, nu trecuse decît prin spații foarte strîmte, cu veșnicul pericol de a atinge și de a răsturna ceva. Pe masă se găseau prăjituri, aduse din vreme, și locul, în mod evident, se eliberase ca o concesie pentru musafir, o mică omagiere a sosirii lui, o dovadă că a fost așteptat. Cu Tia, timpul zbura întotdeauna, din cauza felului ei de a sări de la una la alta, fără oprire, plină de antren, pregătită pentru curse lungi. „Și acuma o să mă scuzi, zisese absolut pe nepregătite, trebuie să mă îmbrac rapid, merg cu mama, facem o vizită, n‑aveam cum s‑o contramandez, promisesem, dar vii mîine și îți stau la dispoziție“. Începuse vacanța de primăvară și Tia zburda. Matei le însoțise, pe Tia și maică‑sa, cîteva sute de metri,